Poezie
singurul păcat
1 min lectură·
Mediu
Mă întorceam acasă
și cocoșii îmi numărau pașii.
Ajunseseră la trei cînd am conștientizat păcatul –
era al meu, vechi, rămas neiertat,
timpul mă măsura din el cu privirea.
M-am oprit la jumătatea următorului pas –
era prea mare ca să-l continui,
așa, deformat de rușine;
era prea mic ca să-l așez înapoi
pe ultima insulă de nisip lăsată în urmă
ca un iad pierdut.
Trebuia să împietresc ca să nu mor în picioare,
trebuia să mă sprijin de aer ca să nu cad,
trebuia să măsor eternitatea în secunde
și infinitul în milimetri ca să ajung la mine,
trebuia să cumpănesc între căință și revoltă,
trebuia să mă crucific pentru echilibru,
trebuia…
trebuia…
trebuia…
Cînd m-au coborît încă mai eram călduț.
002.493
0