Noi doi

In bratele tale protectoare vreau sa ma abandonez, sa las in urma tot, sa fiu doar a ta si sa te am doar pe tine. In privirea ta vreau sa gasesc dorinta de a ma avea aproape, fascinatia trezita de mine in sufletul tau, neputinta de a mai continua fara mine, teama de a ma pierde. Cuvintele nu mai au rost, doar prividu-te vad tot ce vrei sa imi spui,…comunicarea este contopirea sufletelor. Esti un demon sau un inger care ma duce in locuri necunoscute de ratiunea omeneasca, in alte timpuri. Ne pierdeam in vid, uitand de trupurile noastre…le paraseam in locuri ferite de privirile curioase ale oamenilor si ele ramaneau neinsufletite si in asteptarea intoarcerii noastre cand aveam sa le posedam din nou. Era amuzant si distractiv sa le ascultam parerile, sa le vedem privirile…intr-un mod ii inspaimantam prin faptele noastre, insa ii si fascinam si trezeam in ei o curiozitate care necesita satisfactia cunoasterii. Zambind ne amintim de una din datile in care poate inconstienti ne-am parasit trupurile, sufletele noastre plecand in obisnuitele noastre calatorii. Ne-au gasit trupurile imbratisate si lipsite de suflare. Au crezut ca am murit si ne-au facut frumoasa ceremonie a inmormantarii, slujba casatoriei noastre... cand ne-am intors ne-am gasit trupurile intinse in sicrie, inconjurate de o multime nemarginita de oameni care ne priveau, unii plangeau, altii ne criticau, unii Il rugau pe Domnul sa ne ierte si sa ne primeasca in imparatia Lui, tineri fiind, nu am realizat prostiile savarsite. Singurii care au reusit sa ne impresioneze au fost familiile noastre, parintii, fratii si surorile. Intr-adevar ii durea pierderea noastra, mintile lor nu puteau accepta plecarea noastra desi dovada pierderii noastre era asezata in fata lor. Am vazut ingerii in jurul lor, sufereau alaturi de ei si incercau din rasputeri sa le aline durerea, ii inconjurau cu aripile lor mari si albe, le sopteau la ureche cuvinte care sa ii faca sa inteleaga ca noi am plecat intr-un loc mai bun, ca suntem impreuna, ca ne iubim si ne este bine. Bineinteles ca ei confundau cuvintele spuse de ingeri cu propriile ganduri, nu reuseau sa faca diferenta, nici unul dintre oameni nu poate sa o faca. Am asistat tacuti la toate acestea, nestiind daca ar trebui sa ne intoarcem sau sa plecam. Ne gandeam la groaza ce am trezi-o in sufletele lor daca ne-am fi intors pur si simplu in corpuri si ne-am fi trezit in fata lor. Am asteptat clipele in care urmau sa fie puse capacele paturilor in care aveam sa ne dormin somnul vesnic. Am reintrat in corpurile noastre care erau mai reci ca niciodata, era pentru prima oara cand le-am parasit pentru asa mult timp, mereu cand le reposedam mai pastrau o farama de caldura. Traiam niste senzatii neplacute simtindu-ne inghetati, am crezut pentru o clipa ca nu vom reusi. Ne-am ridicat din sicrie, le-am pus capacele la loc si am plecat. In sufletele lor noi suntem ingropati, suntem adormiti la cimitir unde mereu ne viziteaza. Obijnuim sa trecem si noi cateodata pe la propriile morminte, citim cu drag cuvintele inscriptionate cu suferinta de parintii nostrii, privim cu placere cat de ingrijite ne sunt locurile de veci... Pentru ei noi suntem doar niste ingeri care au plecat la cer, au reusit in cele din urma sa accepte gandul ca suntem amadoi in cealalta lume, noi cu iubirea noastra asteptandu-i. Am simtit ca e mai bine sa ii lasam sa creada asta si am plecat impreuna. Cel mai probabil este ca toti cei care ne vor citi povestea sa ne critice pentru decizia luata, insa se pare ca doar asa ei au reusit sa ne accepte iubirea, sa inteleaga ca ceea ce ne lega pe noi doi nu putea fi distrus de mana omului...