Poezie
Deșertul indigo
Nopțile albe
1 min lectură·
Mediu
Pași pe trepte-aud, zăngănit de verbe și de chei,
scrâșnete punând lacăt la gura ce ascunde
dialogări dintre femei și șerpi cu clopoței,
dulcele delir al unor patimi muribunde.
Cancanuri la parter, manele, cocote și pești prin beznă preumblă...
Bravează clica de poltroni, pentru bani mecena se prostituează...
Mă-nfiază, tu, stea singuratică, să strălucesc cu a ta umbră
pe un munte de lumină și, lucid, să-mi curm zilele cu o rază.
E noapte și sub tăișul alb al Lunii lira bardului pălește.
E anarhie, cu alcoolici și satrapi benchetuind pe-un piedestal.
E întuneric și deasupra mea un înger priveghează lupește.
Îmi scrutează demonul lacrimile cu ochiul treziei chirurgical.
Mai palid pare iarna, pe o arteră sângerând,
prădătorul ce-a căzut în ghearele nimfei de pradă.
Melancolia-l escortează pe marele înfrânt
cu o mare de făclii prin labirintul de zăpadă...
Privind la eclipsă, costelivul sihastru
aude carnea fremătând sub sorii cu pete,
și simte-năuntru cum deșertul albastru
îl sărută cu foc, îl devorează cu sete.
Ghilotinează-i, Doamne, strigătele în apus,
ca noaptea târziu, de pe eșafodul Lunii,
să-și audă geamătul rostogolindu-se în gol,
pe treptele înalte ale rugăciunii.
Dezleagă-i zilele, bunule Domn,
de noaptea celor bolnavi de nesomn.
002923
0