Lumina stricată. Variantă anatomică.

Împerecheatele rime cu tine și cu mine nu dau bine în lumile astea pline de țipete și de suspine, și de istericale

feminine.

Prefer tăcerea, monologurile de seară și ceaiul negru.

Dimineața îmi dizolv nopțile albe în ceașca de cafea,

ca pe niște cubulețe de zahăr,

îmi aprind țigara, trag aerul adânc în interior

și afară începe deodată să plouă,

iar lumea decolorată se îmbracă în negru

și merge să înmormânteze pe cineva,

în timp ce luminița, mai proastă decât noaptea fiind,

începe deodată să plângă,

prostindu-se pe zi ce trece tot mai tare,

și lumina ei cu lumea începe să semene,

iar lumea – cu o stricată,

iar stricata aceea – cu o lumină stricată,

una stricată și proastă ce n-a fost în stare nicicând

să încălzească pe nimeni,

dar nici să omoare.

Obosit de curve, sufletul, le întoarce spatele

și se apucă de sfărâmat zidul dintre mine și eu, stând

cu fața la perete.

08.03.2014

17:47

http://youtu.be/IKblCeOUc7k