Poezie
Sădește-ți, inimă arsă, florile negre de cenușă
dincolo de capetele unei lumi descreierate
3 min lectură·
Mediu
Ploaia seamănă în mine flori negre și amare de cenușă,
cu mâini reci grădinărește-n pieptul meu cuprins de febră,
în pieptul animat de-o rană pulsatilă care lesne se aprinde
de la cea mai mică-atingere străină și arde violent după aceea,
însângerând orice-mbrățișare, arde strașnic ca o torță,
arde cu o flacără albastră, arde toate punțile de legătură,
arde pân-la capătul răbdărilor prelungi,
tot așa cum arde-acuma scrumul de țigară
între degetele unui fumător de suiciduri viitoare.
Zadarnic îi fac umbră norii-trecătorii
unei tâmple tatuate cu arsuri de gradul trei
și în felul ăsta speră zvâcnetul să-i liniștească...
În spirală, cârdul ei de-amare gânduri suie
către lumea nimănui,
tot așa cum, de pe buzele-mi tăcute, -n loc de rugăciuni,
urcă uneori spre ceruri fumul palid de țigară.
Din cenușa zilelor de ieri, ca o pasăre în flăcări,
degeaba, inimă, renaști
și bați din aripile tale pulsul orei 7 dimineața...
E ceasul la care mă încui în decorul de afară și-ndelung
contemplu la o ceașcă de cafea tomnatica risipă.
Din când în când, te vede ochiul meu îndurerat cum treci,
cu trupu-nvinețit prin ploaia
de mere putrede și frunze moarte
și -n loc de nume, -ți strigă o întrebare-amară:
\"Încotro așa te-avânți,
cu aripa plouată și sângele stricat?\"
Tu te uiți la dânsul tâmp,
îți îngiți limba de emoții
și, cât ai zice pește, cazi din nou
în plasele țesute de scorpia-tristețe,
tot așa cum cade-acuma pe covorul persian
scrumu-mprăștiat de apatia
degetului meu arătător.
Ce se-ntâmplă, nu-nțeleg, cu tine!
Te-ai retras cumva dintre cei vii în muțenia morților
și eu nu știu?
Din tine lumea înjurând, a îndrăznit să se retragă?
Încotro acum,
naivule încornorat?
Hai, ridică-te odată
și scoate-ți la lumina zilei umbra patrupedă!
Agață-i, de dorești, lațul blestemelor de gât,
înham-o la căruța burdușită cu târfele-prieteni
și pășește demn printre străini,
așa cum se cuvine edecarului care străbate
pustiul himerelor deșarte,
trăgând după sine, în visare naufragiat,
flota corăbiilor de hârtie.
Lasă, deci, ploaia lor de vorbe să-ți cultive rănile-nflorite,
cu o mână rece să-ți grădinărească-arsura tâmplei, ca pe un stigmat
și ducă-se-pe-pustii singurătatea lor șchiopătândă
la cules de negre flori și-otrăvitoare ierburi
pentru coroana ta de spini, suflete al meu, încornoratule naiv.
Tu te uți la mine ca un dobitoc
la păstorul său epileptic
și îți rumegi tăcerile în continuare,
stai și-asculți cum ruginește-n timpanele mele
lătratul umbrelor la stelele ce pică,
tot așa cum pică fumegând
de la balconul vreunei inimi
chiștocul arzător în craniul descreieratei lumi.
002207
0