Bojinca Iulian

Ecourile ororilor din spatele pădurii de brazi stufoși Ating zenitul în plin amurg, ating liniștea omenirii. Ascult ororile ce tulbură apa din vulcani noroioși Acum nu îmi mai curg lacrimi pentru

Timp nu mai e pentru versuri prea lungi; Gânduri și frici orizonturi ating, Cuvinte ce vrei să le alungi Versuri ajung. Strofe prea multe, strofe prea lungi, Sentimente, dureri ce durează; De

Și iată copiii viitorului, cerșind la poarta omului, omului neomului; Copiii ce s-aștern ca turmele, copiii ce dorm în oraș, sub lumina semaforului; Turmele nebunele, în zdrențe, în chiloți, pe

Pe pajiștea deasă, deasă și întunecoasă, între amurg și seară Când ciobănașul clăbățu-l ține tras peste sprânceana deasă, Sub naltu\' bradului, cu gândul spre codru, codru și hazardu, Stele

Din Valea Morții îngân furios cânt împietrit, Strigăt de crâncenă durere și chin păgânit; E bici cu zăbrele, e zvon prin zăvoi, e moarte de moarte Și neagră și grea idee de viață în

Întunericul vine ! Învolburat și negru este cerul, Mă simt mai viu ca niciodată, mă simt integru. Și sufletul meu strigă!... Aspru și negru mi-e sufletul, Din cer tunete și fulgere și inima îmi