Poezie

Cîntec

1 min lectură·23 mai 2010

Mediu

Cînt dealului, frunzelor, munților,

pata de mare din bolul de sticlă.

Picăturile de rouă

îmi lovesc brutal fața,

tremurâd mlădioase

în drumul lor spre evaporare.

Aș vrea să fie soare,

dar nu văd ca e ceața.

E parcă dimineață;

în jurul axei mele

se învîrt sincron, Socrate și Platon.

Simt că nu sunt om

iar timpanul meu și-a sădit

rădăcini într-un pom.

E ciudat cum poți să uiți

când ai văzut ultima dată

un curcubeu bicolor;

dar atunci când ai tăiat orizontul

în trei părți egale cu un creion.

Cînt câinilor, oamenilor, creierilor,

pata transparentă din marea de sticlă.

Cioburile îmi sfâșie trupul

treptat, încet, galant,

cu precizia unui rinoplastician.

Aș vrea să respir transparența

mării din adâncul meu.

Lumea asta-i doar un sufleu

din carne vie și sinapse,

ornat cu neuroni tocați mărunt, mărunt.

Irisul mi-a părăsit ochiul

iar acum, pupila mi se dilată;

Încep să văd cvadrimensional…

002.091

Boitor Valerian. “Cîntec.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/boitor-valerian/poezie/13941885/cintec

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.