bogdan Sevra

imi place compilatia asta intre troheul nostru si bahicul tuturor. ceva nou se intampla cu Enver, o evolutie in planul
semnificatului dionisiac. forma poemelor sale incepe sa capete substrat autohton, chiar daca stilul Enver ramane inconfundabil.

Ei da, vad ca poezia lui Emil Brumaru prinde de minune la cocoane, dat fiind si textul de fata.

Un sentiment de vanitate redat prin resemnare. In acest poem sinele se releva ca un soi de sarman Dionis, dupa Cugetari, plictisit, dezamagit de implinirea aspiratilor sale cosmico-erotice.

In opinia mea, poemul tau se fractureaza pe final, fara a avea un anumit efect poetizant. Ultimul vers, care, in posibilitate, ar fi putut aduce o realizare frumoasa, de fapt, strica echilibrul logicii interne in care s-a format textul. Scurtezi prea mult timpul (de sens) cititorul aflandu-se in imposibilitatea de a umple spatiul gol, sau ma rog, in imposibilitatea de a-l umple printr-o asa zisa desfatare estetica.

Chiar daca eufoniile denota o oarecare dexteritate in ceea ce priveste limba, poemul de fata imi pare unul scremut pe final, oarecum plictisit, lipsit de vlaga. Dar cine stie? poate chiar asta ai urmarit prin aceasta: un mimologism paradigmatic pentru tacerea Adevarului(care imi pare ca ti-a iesit letargia Adevarului ca semn); insa, in ceea ce ma priveste, poemul tau tot unul chinuit ramane!

Poezia lui Vladimir, vazuta ca ansamblu, este un zbor detaliat al Luceafarului, un zbor care se fragmenteaza in episoade ce includ o simbolistica vasta.

Daca simbolic, in inselesul sau etimologic, inseamna a pune impreuna, a imbina, opusul lui este, privind tot etimologic- cuvantul diabolic, cu intelesul de a dezbina. In poezia azraileana eu vad un lucru ciudat- un soi de permutare intre simbolic si diabolic, pendulare care naste mari schisme interioare, dar care, totusi, sunt absorbite intr-un intreg, echilibrandu-se.

Asa cum remarcau si antecomentatorii mei, din poemul acesta se desprinde o voce interioara, o voce care se muleaza perfect lecturii, o voce care iti vorbeste cu o caldura, as indrazni sa spun, blagiana.

Un text izbutit. Nu stiu daca tu ai izbutit textul sau viceversa, dar in orice caz, in poezia asta ai un timbru al tau, un timbru solid!

Frumoase cantece. Abia astept sa mai ascult altceva cantat de tine:)

Ei, superba aceasta poezie! Retorismul clasic place, desi s-ar putea spune ca nu mai reuseste sa poetizeze dat fiind faptul ca gradul lui de uzura este ridicat, prea ridicat; iata ca in cazul acestui poem o face, si o face chiar bine, spun eu!

Un poem elegant, fluid, simplu in prezentarea erosului, care prezentare se vrea un element universal valabil, un element care sa asigure textului viabilitate.

In lectura literara, accentul cade pe \"cum\" se spune si abia mai apoi pe \"ce\" se spune. Migala cu care autoarea isi daltuieste versurile este evidenta. Intercalarea erosului cu (potenta, aici aproape negata) a unei agapae este un o modalitate de poetizare excelenta, care de cele mai multe ori scapa de sub ochiul interpretarii artificialului.

Concluzia mea ar fi ca textul de fata spune bine o departare de divinitate, dar o departare neresimtita cu durere, anxietatea dispare in momentul in care divinul este inlocuit cu posibilul iubit; care, totusi, cred ca in acet poem nu depaseste postura de alter ego!

... Iar acest fapt ma face sa ma intreb asupra valorii poemului. Rotirea in cercul sinelui, camuflata inconstient in \"vorbirea\" despre \"cercul lumii\" poate fi, nimic mai mult decat un fiasco. Asta, bineinteles, din unghiul meu de viziune asupra valorii...

Poezia de mai sus se vrea a fi una plina de entuziasm erotic. Se vrea scrisa intr-un fel de \"stil patrician\", dar isi da cu stangul in dreptul textual inca din debutu-i fascinant:\"La margini de mina privata,/ -Tu spune-mi iubire stimata\". Aceste rime nu numai ca sunt niste rime cautate cu lampasul intr-o noapte adanca, dar dau senzatia de manea festita, de intentie muzicala de joasa speta, de prost gust! Dar sa lasam celelalte evidente pe seama cititorului...

Despre text s-ar mai putea spune ca nu are coerenta sintactica necesara unei versificatii cu forma fixa, cum tinde sa fie cel de sus. Versurile se inlantuie, iar la un moment dat se inabusa intr-o varuiala ieftina facuta in graba.

Textul cu forma fixa necesita o buna cunoastere a elementelor de prozodie si mai ales, o anumita cantitate de transpiratie!

O poezie intr-adevar frumoasa. Aici avem de-a face cu stil, cu o forta a esentei intr-o ardere interna continua. E acel gen de poem, in care, nu trebuie sa cauti imaginile pentru a-ti demonstra, sau a-i demonstra valoarea semnificanta. Este acel gen de poem \"cu poezie\" pe care il intelegi imediat, la prima lectura. Felicitari!

Sa ne traiesti, Camelia!

La multi ani!

Carevasazica Vladimir se joaca cu cheile. O cautare infrigurata a \"cheilor\"(apropo, sincer nu mi-as dori sa le gasesti deoarece imi prea miroase a ataraxie in acest caz). In aceasta poezi transpare un eu-kamikaze, oarecum cataleptic, folosindu-se viclean de eros pentru atingerea aceluiasi scop urmarit cu obstinenta: citirea Hieroglifei.
Interesant este ca pe sfarsit, demonul, cel-in-plin-zbor vertical(in adanc), devine om, iar asta prin regret...

imi place poemul asta. denota talent in a folosi metrica. dar mai intreb: oare textul de fata intertextualizeaza cu poezia lui Arghezi sau doar o pastiseaza?

e mult prea brumariana poezia asta, lucru pe care il spui inca din titlu. aparitia fluturilor, intr-o poezie cu titlul de mai sus si in acest context ar putea fi catalogat drept epigonism. insa nu este un epigonism ieftin, textul este destul de bine scris!

Distihul de inceput imi place foarte mult. Pe parcursul poemului insa, nu stiu, parca prea multe eufemisme. Reincarcarea \"trubadurismului\" cu eposul si liricul sau deoptriva, pot aduce un aer proaspat in poezie.

Versurile tale le-am simtit a fi undeva la limita poeziei. La o granita a eliberarii interioare.

Ei, daca Alexandru Vakulovski e cel care si-a publicat romanul aici, atunci pot sa spun, fara temeri, ca acest lucru ridica enorm valoarea sitului.

Intr-adevar, cum spunea si Tudor Negoescu, proza lui Vakulovski are nebanuite valente poetice- mai ales, pentru mine, descrierea babilonicului Saispe a fost de efect, impreuna cu aceeasi strada Piezisa unde, zi de zi, mizeriile capata o lumina aparte!

Bine ai venit la noi, maestre!

La multi ani!

textul asta iese putin din tonul cu care ne-ai obisnuit pana acum. demonicul se transforma intr-un realism dur si bolovanos. un poem care in acelasi timp ataca si sensibilizeaza. forma excelenta. ce sa-ti spun? un text pe care imi vine greu sa-l citesc critic. cine stie, poate mai incolo.
am si o parte preferata, o parte dupa care, citind, m-am regasit in dedicatie: \"ne mancam sau ne dispretuim/ in hedone sau singuratate\".