Poezie

amețeală

1 min lectură·16 noiembrie 2007

Mediu

cerul cu incongruențele sale albastre

mi se prăvale în brațe. brusc mă dezechilibrez.

cad cu zgomot îngerii. debusolați.

tremură de frig. îi întreb: e frig cerul?

răspund oracular: e atât de frig că frige.

vor să intre înapoi dar nu au pe unde.

îi mângâi și se topesc instantaneu.

palmele-mi devin umede

încerc să clatin cerul. nu pot. s-a afundat pe jumătate în mine.

înțepenind.

apoi crapă.

se scurg din el nori ciocârlii vântoase culori.

și mă inundă...

pământul se înfioară confuz.

n-a mai fost invadat niciodată

de păsări de stele de vise de îngeri

o scindare sunt. lutos și celest.

cu cerul în mine mă simt greu. foarte greu.

mă târăsc. las umbre pe asfalt. mereu altele.

mereu schimbătoare.

transpir abundent. în mine văd sfertul de soare

ce vrea să se scurgă prin piele.

ținându-mi respirația

mă astup.

sufletul

nu mă mai știe. caută fisuri pe la inimă și ochi.

cu aburul lui înțepător. matricea inalterabilă îl cheamă.

intră prin gură și se oprește în pleură. sufocare.

rămânere fără grai. aer irespirabil.

leșin.

când îmi revin cerul din mine a dispărut.

doar gând de zbor mai am.

și amețeală.

002.495

Bogdan Nicolae Groza. “amețeală.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/bogdan-nicolae-groza/poezie/1753984/ameteala

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.