fără ca ție să-ți pese

ar trebui să-mi fi recunoscător, doamne,

fără credința ce ți-o port ai rămâne și azi în anonimat

singur în lumea-ți inexpugnabilă a cosmosului

doar simplul fapt că mă încred în tine

te face important, radiant, superstar de talie mondială, ubicuu

și cu aură identitară mistică

să știi doamne că între lumea ta invizibilă

și lumea mea divizibilă

eu sunt curcubeul pe care te scobori

când vrei să ajungi în mine

(ai fi putut, totuși, din când în când să ieși la plimbare pe străzi

să te arăți mulțimii măcar o dată pe an,

să știm și noi, muritorii, că mai trăiești)

numai eu știu câte neplăceri am avut pomenindu-ți numele

fie la nunți,botezuri, înmormântări

fie la examene, petreceri, pe creanga unui măr,

în baie sub duș, la bucătărie, în dormitor…

“ferește-mă doamne”, “doamne ajută”, “aahh, ce bine e, doamne”, “să dea domnul”, “doamne iartă-mă”

etcetera, etcetera și așa mai departe

spuneam, ca tu să devii în tot și-n toate

sacral

și după ce mi-am exhibat inhibițiile și exaltat iubirile,

după ce mi-am exfoliat impudic gândurile și unicitatea dansantă a zborurilor

tu, în loc să mă binecuvântezi ca un părinte și să mă păzești de rele,

mă chinui, sadic și ingrat,

cu o tuse astmatică și sâcâitoare

de ce, doamne, nu faci acum o faptă bună cu robul tău preasupus

și să mă cinstești cu o tămâioasă de-a ta, din butoiul acela de protocol,

ca să nu mai beau acest sirop de tuse

cu gust searbăd și dulceag

hai, bătrâne, fie-ți milă de mine și dă și tu

un vin fiert cu scorțișoară

la nesuferitul/ (ne)suferindul ăsta de Bogdan

care de o juma de oră

te ceartă în liniște

și te adulează

fără ca ție să-ți pese

ca și cum unul din noi n-ar exista.

oare cine, eu sau tu?