Sunt cântecul fals al liniștii ce mă-nfioară
Când mă declar profet în definirea de odinioară
A numelui meu.
De fapt, sunt spicul de grâu ce așteaptă omul să-l împlinească.
Călit de vânt,
cuminte stăteam pe o piatră și admiram nașterea unei furnici
când în mine s-a aprins o pată de milioane de culori
am încercat să o spăl cu apă din sute de izvoare
dar n-am reușit decât să îmi
o floare este apreciată în anotimpul ei
altfel este o dulce aducere aminte pentru unii, sau ceva banal pentru alții
ce-ți veni?
floarea ta unde a ofilit?
să știi că o petală nu poate vorbi
E clipa disperată
Când din somn trezesc cu-o șoaptă
Și tu nu mi-o alinți.
Ș-atunci întind spre tine
Cu gesturi tremurate
Dar nu pot să te mângâi
Cu un sărut de pleoape.
Și văd că patul
Apus
O pleoapă se aprinde de-un dor de miere aspră,
În timp ce felinarul-și scurge-n odaia sa
Deșarte șoapte.
O alta, încruntată, se teme de ființă.
Se-nchipuie în pilda celor fără de
Geneză
De două ceasuri mă cuprind cu-o-nseninare blândă,
Gândind că timpul e prea scurt să-ți luminez din umbră.
De șapte ori mi-am reclădit un templu în pustiul vremii,
Adunând deopotrivă și
Sunt ceasuri de când stau pe întuneric înecându-mă în gândurile mele. Îmi fac curaj să le aștern pe o hârtie, crezând că nu voi ști cum să încep și am să renunț după primele rânduri, cum fac
