Poezie
Apus
1 min lectură·
Mediu
Apus
O pleoapă se aprinde de-un dor de miere aspră,
În timp ce felinarul-și scurge-n odaia sa
Deșarte șoapte.
O alta, încruntată, se teme de ființă.
Se-nchipuie în pilda celor fără de cuvinte.
Și se-ntâlnesc, se minunează
De-un aprig vânt de toamnă
Ce poartă o petală brăzdată de-o coroană.
Ș-apoi se tem de viscolul căzut din cartea firii
Cu noima plăpândă, cu clipa lor flămândă.
Se regăsesc în zare, uitați, scăldați în noapte.
Se mai privesc prin zidul anxietății vremii,
Și se închid, pustii, în suferința iernii.
001799
0