Poezii

Sunt cântecul fals al liniștii ce mă-nfioară Când mă declar profet în definirea de odinioară A numelui meu. De fapt, sunt spicul de grâu ce așteaptă omul să-l împlinească. Călit de vânt,

cuminte stăteam pe o piatră și admiram nașterea unei furnici când în mine s-a aprins o pată de milioane de culori am încercat să o spăl cu apă din sute de izvoare dar n-am reușit decât să îmi

E clipa disperată Când din somn trezesc cu-o șoaptă Și tu nu mi-o alinți. Ș-atunci întind spre tine Cu gesturi tremurate Dar nu pot să te mângâi Cu un sărut de pleoape. Și văd că patul

Apus O pleoapă se aprinde de-un dor de miere aspră, În timp ce felinarul-și scurge-n odaia sa Deșarte șoapte. O alta, încruntată, se teme de ființă. Se-nchipuie în pilda celor fără de

Geneză De două ceasuri mă cuprind cu-o-nseninare blândă, Gândind că timpul e prea scurt să-ți luminez din umbră. De șapte ori mi-am reclădit un templu în pustiul vremii, Adunând deopotrivă și