​Oful nostru național, Ham ursoiul bipolar

Plecai la munte cu familia

eu, mama, tata și Emilia

să ardem un grătar, să batem o miuță

cu o conservă goală de cărniță de văcuță.

Umplurăm mașinuța cu efecte,

cu carne macră, zemuri competente,

cu torțe, scaune pliante, saltele și retorte,

și-un neseser cu ceai de mentă, no-spa, mezim forte...

Plecăm în drumeție să reanimăm mândria

de-a fi turist, român în România,

și din dorința de a funcționa totul beton

am luat cu noi manele și-un casetofon

Tăticu, şofer integru,

a şofat plin de rigoare

până către Dealu Negru

unde-l prinse o lentoare...

cu căscaturi de-ălea grele...

Mami ca să-l țină tare

mi-l înțeapă cu andrele,

provocând o întâmplare.

Îl ia cu cap, transpiră ca broscoiu

devine evident că a tergiversa nu-i o soluție

încât, deplin cunoscători de constituție

tragem pe dreapta-ntr-un refugiu la Milcoiu.

Locul e bun, umbra-i deplină,

miroase-a cetină, a mentă și urină,

ca Prometeu, de partea noastră-i focul

care noi, din oraș, uitat-am jocul.

Până la urmă se aprind nuielele, tăciunii,

iar Tati face-un video, ca buni

să vadă brazii și să simtă valea

„mai întâi munții și pe urmă marea”

Țară frumoasă, mândră țară,

așa-i că te apucă o mândrie milenară

când vezi că-n jurul tău, ce te-nconjoară

este tratat cu scârbă și-ntr-o doară?

Punem și fleica, mai un mic, o bere,

când pare că se lasă peste noi tăcere

scot din desagă țancă, jean și guță,

și dintr-un foc nu mai stă nimeni pe băncuță.

Și-afumătura se diseminează către sate,

sonor acompaniată de manele mentolate;

cu un ușor regret în glas Tati mai dă o dușcă

și zice că acum i-ar fi prins bine-o pușcă,

preconizând că vom fi vizitați de foame

de fazani, ciute și cerbi lopătari,

când colo dintr-o tufă se-aud larme

și iese la lumină o pereche de ițari.

Hai partenere, zice Tati-mbujorat

acum că ai stomacul gol vino și spală-te pe labă,

bagă la jgheab o carne de mânzat și

pune-te alături la o tablă.

Doar că, stupoare, -ncremenim toți în decor

văzând dihania ce trage după ea

un crac întreg de pulpă cu picior,

cine-i tâmpit acum să-l roage să mai stea?

Emilia pică prima, ea nu știe cursu

„îi zice Ham, e-un prădător celebru” atât apuci să-i zici,

ea numai zâmbet, știrbă, strigă: „ietii, ursu”

și-o labă o transformă-n muscă, sub un plici.

Mămică e surprinsă cu bidonu-n mână,

cu care-mparte aerul în spații succesive,

cu toate-acestea dauna indusă se amână,

ursoiul Ham fiind maestru în eschive.

Când vine rândul lui, stăm eu și Tati ca la meci

noroc că e lumină bună, vizibilitate,

ca să distingem luptătoarea de cincizeci

de brunul carpatin lovind cu-ostilitate.

Aș vrea s-arunc prosopul și să-nchei

această inegală, tristă bătălie,

numai că Ham are feblețe la femei

iar mami chiar dacă-i purie e nurlie

și spre stupoarea noastră generală, în mare grabă

ursonul îl repede c-un croșeu pe Tati-n Valea Neagră

și-apoi făcând abstracție de neam

Ham face-odată ham și-un ultim ham

Odată falnic, astăzi zac în sânge,

privindu-i labă-n labă prin pădurea deasă

cum iau distanță de la ochiu-mi care plânge,

el un blănos și ea o mustăcioasă.