călătorului îi stă bine cu drumul până când drumul se termină într-o vale

iar pașii noștri se pierdeau prin timpuri noi, spălați de tălpile

cu ștergător și pompiță, zămisliți de argus la o beție în

bombay, când toate vacile deveneau io, iar ultimul ochi de pulover

se ținea cu dinții de cea mai veche meserie ce i-a fost dată:

megieșia ideală între ce se poate și ce nu se poate, însă pentru

mai multă claritate în limbaj i se tot spune, încă din epoca

africană încoace gauraneagră

iar pașii noștri călcau pe lângă valul lui isac, cătun fără umbră și

fără trup în oglindă, pe sub care trecea în vis o apă neagră și

în rest avea grijă să țină în frâu desfrâul existenței, așa cum țâncii

erau deseori potoliți cu avertismente precum vine sau nu vine,

dați-mi un răspuns, moșul prin rovine cu daruri ce nu-s, iar

tu parcă m-ai ține de mână, dacă ai avea cu ce și dacă eu aș

avea de ce, pe lumea care m-a prevestit

iar pașii noștri mincinoși, calcinați și feriți de praf se odihneau

în cele din urmă în dioramă, făcând concurență neloială

muzeului jucăriilor de altădată ale românilor decolorate, când

materia de bază era cauciucul sau roase de cățelușii de

apartament dacă erau din lemn, cum ar fi spus un realizator

sportiv de emisiune: de la nerva traian la valul lui traian și iată,

în minutele de prelungire în coasta columnei lui traian