​because we can, because we fucking can sau despre cum stătea cu estetica lucky mott la început de veac, pe splai

aș fi putut lăsa în urma mea un poem celebru, unul

dintre cele care rezistă prin ele însele, cum zicea mai

deunăzi lucky mott, trăgându-și ciorapul gros de lână,

făcându-i un nod de jur împrejurul pulpei groase,

ridicând ceașca de porțelan cu bob ars de cafea și

ignorând toarta, precum alfie căruțașul în pauzele de

drum, când sorbea distilură de porumb cu borcanul,

tu însă nu rămâi, continua lucky, pentru că dacă nu speli

putina consideră că ai compromis destinul frumuseții,

destinul poeziei cu cele mai multe memeuri din istorie,

ca un sifilitic, ca un tenardieu al vremilor noastre. kaput.

particularul nu poate fi decât pelagra, piedica din calea

uitării, sughițul tribulației istorice, kilometrajul cu care

nici un poet adevărat nu și-ar bate capul să îl dea înapoi.

lumea trebuie să te uite, dar să rămână în adn cu vorbele

tale de legătură, incantație ce te bântuie mai ales vara,

când stai în hazna cu birmingham post pe genunchi,

solfegiu cu murmur, cântat de fetițe pistruiate, cu flori în

păr și număr de serie în genunchi, iar lucky mott știa ea

totul despre palindroamele recitite vicios, la fiecare lectură

cerșind izbăvirea de la billie, de la ella, de la etta și de la

dr. simone, iar acum de la tine, lucky mott, să ți le asumi,

și să le agrăiești, în lume, dincolo de mirosul de mahorcă

ieftină și de decantare ratată.

poezia mea sunt eu. ca mine, ea refuză să fie veșnică și se

va stinge odată cu autorul. pentru că poezie mea este obedientă,

deși nu îi lipsește nici simțul umorului; a râs când m-a auzit

în gând eu te-am făcut, eu te omor, dar s-a conformat.

am ales să sfidăm nemurirea prin compromitere timpurie,

până când nimănui nu îi va mai păsa de mine, pygmalion

pentru lucky mott și pentru ana morodan, avatar contemporan.