Părintele ce n-are Parohie

Poezia are linistea acestei perioade a curatiei Invierii. Imi place ritmica, aduce a Goga: suferinta este \"deranjata\" de speranta, de posibilitatea manturii prin intermediul uitatului de sine, Preotul. Frumos

acest text. Epigramiștii vorbesc de prozodie. Iată că Emil nu se dezminte. Textul curge asemeni unei melodii de Paște. Părintele acela poate e real, dar chiar dacă e rodul imaginației, el își are rostul printre noi. I-aș spune părintele necesar. Și nu exagerez.
Paște fericit!
LIM.

Evident, glumeam cand vedeam ceva demn de luat in seama - literar vorbind - in poezela de mai sus. In afara de tematica de nerefuzat - crestinism, bunatate....tralala - nu vad alte reusite text (daca nu era vorba de bunatatea crestina, un text cu o aceeasi prozodie si simplism al frazarii mai era postat pe prima pagina? Nu suferea de atelierism?). Abunda semnele de exclamatie, atentionarile ce vor a reda insemnand ce? Vrea sa puncteze autorul, necontenit, insemnatatea celor spuse-n versuri? De aceea mareste litera la fiecare cuvant important (pentru el) - parinte, parohie, lume -, de parca de acolo ar veni poetica rasuflare ce lipseste din trestul textului? Si, supa cum ziceam in interventia anterioara, prozodia suna a Goga. Intr-atat incat nu poate deveni decat epigonism cu un asemenea text (tendentios, de altfel: suferinta e data de sorti, nu de Dumnezeu, necuratii lumii nu au dreptul la indreptare, ci la alungare, crestinismul e deci bun sa se abata doar pe la cei \"alesi\" samd)

Limba noastră prețuită,
Precum câinele din cușcă
Dacă nu e potolită
Latră... și apoi se mușcă.