Poezie
ceasul ticăie
1 min lectură·
Mediu
mă aștern sub palmele vieții tale
poate mișcarea sau tresăririle tale la încercări
îmi vor mângâia ființa
număr arcuirile sinusoidei și tac
urcuș coborâș târârea accentuată
ridic o sprânceană
privesc spatele oglinzii
să fiu mai aproape de argintul înnegrit al poverilor
se apropie
o aud
târăște coasa pe podeaua caselor prin care am trecut
a uitat-o pe cea din vis prin care
alerg întruna de cincizeci de ani
este singura cu fereastră largă
pământul de pe laturile ei miroase a toamnă
încă una, Stăpâne, încă una
apoi plec în liniște spre celălalt tărâm
știi cât durează călătoria?
nu
nu-i nimic
ceasul ticăie în centrul pieptului
pasul se scurtează apoi năvălește viața
moartea flutură pe catargurile corăbiilor
coasa
albită de vieți
mă aștern sub tălpile Domnului
poate mișcarea sau tresăririle lumii
îmi vor mângâia întreaga ființă
veșnic
Anne Marie Bejliu, 17 septembrie 2018
004
0