închid cu un pocnet cartea

uneori timpul devine punct

și atunci îl ating cu vârful degetului

să-i simt textura

îmi strigă clovnul că m-am rătăcit

și atunci încep să-l desprind

de pe trunchiul copacului

să văd ce cade

ce se ridică deasupra noastră

privindu-ne îndelung odată cu el, clovnul

prea calm pentru a-mi accepta risipirea

printre găleți de roade frunze ruginite

scaunul întors și infinitul

pe care dragonul alb îl ține pe aripile sale ospitaliere

tigrul îmi sărută fruntea încruntată

deschide poarta pădurii

și-mi dăruie frunza de stejar

aurie chemare ruginie geometrie a emoțiilor

și oglinzile se sparg

scenografia se reia an de an până când

cu amândouă mâinile încerc și reușesc

să închid cu un pocnet cartea

------------

- Victore, pe unde umbli?

- Anna, stai că vin acum. De pe gardurile bisericilor am adunat verdele sufletelor mirenilor să-i pot asculta mai bine, cum ruga și-o lasă pe altare de lemn și frunze ruginite, la începutul unei toamne bezmetice, în care văd că tu te rătăcești, iar eu simt nevoia să fac prostii. Mă distrez...

Cândva clipele toamnei te vor ridica migălind printre oasele acoperite de cuvinte, de file neterminate. Cartea... o vei redeschide hulpav pentru încă o tură prin textura timpului fără glas, fără culoare, printre punctele, sferele ciocnindu-se interminabil între nimic și nimic. Ascultă-le cântecul și taci.

Anne Marie Bejliu, 10 septembrie 2016