Poezie
îngenunchiere
cireșe în inima copilăriei tale, suflete
1 min lectură·
Mediu
am îngenuncheat odată cu tine, suflete
când spiritul a vrut să ridice spre lună
câteva inele
prinse încă în trunchiul noduros
al copacului uriaș
m-am speriat o clipă că
le va lăsa să scape din palma lui de ger
atât de cald le-a aninat de urechile tale
încât
am sărutat inima lui de piatră
(cireșe în inima copilăriei tale, suflete)
a răsărit luna și eu încă purtam în privire
soarele negru al sămânței verbului "a fi"
tu ai ridicat în tine ziduri
odată cu mintea mea nebună
după scenarii
el le-a strâns pe toate
ca într-un buchet al uitării și le-a aruncat spre el
zburătorul cu aripi de ceară
soarele l-a primit pe Icar-ul
primei măști a ființei
apoi l-a renăscut
într-o scenografie complicată
acum îi privesc jocul
pe scena ovală a pământului
mă simt prinsă în arena unui circ
unde caii gândurilor
sălbatic înfig copitele în metaforele
vieții
moartea
ca o secure uitată într-un lan de grâu
își numără victoriile
din filele unui septembrie în care
- întâmplător sau nu -
m-am născut
sau poate doar am înviat
pentru a mă întoarce mai puternică
în apele firești ale existenței
Anne Marie Bejliu, 11 august 2016
024.101
0
Pe apele existentei orice formă își pierde concretul pentru un moment, regăsit în cercuri concentrice ale undelor.