Poezie
cu tălpi de sensuri clare
2 min lectură·
Mediu
cuvinte râd spre mine
încerc să le-nțeleg
atâta spațiu cere
așternerea pe ierburi
amare dulci sau aspre
când fără gust e viața
mă înconjoară umbre
și-n dansul lor ardent
intru și eu timidă
clovnul mă așteaptă
în centrul lor de foc
cuprind în mine frica
de-a nu mai fi doar proasta
care le privește
cu ochi măriți și plini
în colț de ring așteaptă
un cumul de-ntrebări
desenul se-ntrupează
când cercul se mai strânge
și tălpile de tină
încețoșează calea
atunci simt cum din mine
un vârf de coif străbate
toate aceste forme
fără contur prea clar
împrăștie seninul apoi
întinde cortul
prin labirint ajunge mintea
să le cuprindă
abia un vârf de-atac
toacă în ea memorii
prin încâlciri de vorbe
rostite nerostite
și-ajung să le aștern
pe tălpi de sensuri clare
cuvinte râd spre mine
le prind călcâiul tandru
le cos iluzii dense
apoi le șterg pe toate
strănut și-ncep să scriu
în mine totul țese
o pânză de răspunsuri
nu sunt întregi și totul
devine ca o plasă
în care prind semnale
simboluri solzi de pești
râd. lacrimi încep să curgă
și nu mai știu ce poate
să readucă-n mimă
iubirea cea înaltă
a verbului a fi
las totul deoparte
mi-aștern prin mine patul
de frunze gânduri arse
și-ncep să număr sori
pe mine cine oare
mă numără adesea
când simt prin mine dansul
și alergarea lor?
Anne Marie Bejliu, 2 august 2016
001191
0