Poezie
clipa cuvântului dintâi
2 min lectură·
Mediu
împiedicată să mai dureze
clipa cuvântului dintâi
reînvață să bată clapele pianului
pe urmă va ști să chinuie timpanele trecătorilor
de fapt, același eu
privind oglinzile înșirate deasupra unor principii
pe care le amușin și simt cum
mucegaiul le-a atins tâmplele învechindu-le
nu vreau să le schimb
pentru că în ele stă
sămânța acelui "mereu prezent și nou"
pe el îl doresc iar viu și atunci
absorb toată vechimea principiilor
așezate prin nișele peșterii
pe care o numim subconștient
șterg de praf propria-mi gândire
și năucă mă îndrept spre altă poartă
fiecare treaptă îmi sărută tălpile goale
cu mușchiul unei inimi pe care o cunosc
dar nu-i aud bătăile mereu
și știu că pierd și știu că mă pierd
risipindu-mi propria-mi inimă
pe sub tălpile oamenilor indiferenți...
împiedicată să mai dureze
clipa cuvântului dintâi
mă absoarbe nerăbdătoare
reînnoindu-mi bătaia inimii
adăugându-i încă o bătaie
încă un tril
al adâncurilor subconștientului
liberă să cânte
clipa cuvântului dintâi
îmi plimbă în privirile uimite
imaginea tatălui a bunicilor a băieților mei
lasă drept urmă a trecerii ei
un sărut în cruce adânc inserat
chipul mamei
mama surâde când îi citesc
și uneori nu îi citesc
dar surâsul ei se păstrează
și umple spațiul până când
întoarsă în uterul cald cu toată ființa
o îmbrățișez ca pe un copil
Anne Marie Bejliu, 26 iulie 2016
001391
0