Baubec Izzet

Apocalipsă Cohorte de nori își revarsă cerul În fulgerele crude ale mântuirii, Sunt străzile pustii, goale de suflări, Căci a sosit clipa, clipa osândirii. Deodată văzduhul se pierde-n

Frânturi de clipe Se isc călăuzitoare, Între soare și mare. Bătăi de aripe Între tâmplele grele Mă poartă spre stele. Senin mă înalț, Cu fulgerele-n picioare Spre-a cerului splendoare. Îmi

Infinit El este alfa și omega, Eu nu sunt alfa și omega Dar în mine nasc începutul și sfârșitul, El este cel ce este și totuși nu este; Eu sunt cel ce nu sunt și totuși sunt.

Zeu Ai sădit lumina în ochii zărilor, Ai săpat veșnic la rădăcina lunii, Curgând, rugând, visând amarul Ce se revarsă acolo și te-neacă aici. Ai vrea să parcurgi calea ce nu se mai

Ea Semințele anotimpurilor se retrag în țărână Și vocea chemării se naște-n neființă, Ah, suflete, ce disperare s-aștepți: Umbra suflând a mireasmă pustie. Ea e pierdută în marea de

Pe urmele de nea coboară zborul Și fulgi de nisip planează în nări, Sideful mă sufocă și iarba ființei Se-mpiedică de gheața de albastru. Și lupii gândului alunecă pe stârvuri, Corbii cu

Plouă, plouă, plouă monoton, Cordul mi-e deschis, Nici de-al păsărilor zvon, Nici-un dulce vis. Picuri de nevroză cad în minte, Sufletul se-ndoaie, O vagă disperare parcă mă cuprinde Sub

Pe străzi zac îngropate cadavre Și pașii se afundă în carnea descompusă, Miroase a sânge și a moarte fetidă Și parcă plouă cu lavă acidă. Îmi pare că înebunim cu toții, Îmbrățișați de năluci