habar nu am ce taste
se apasă pentru a forma
acest contur fad de-l
colorez zilnic în mintea mea
confuză.
aceste mizerii sufletești ce se vor
așternute pe albul acesta,
murdărindu-l.
ca
cum aș putea să dictez cuvinte,
acestui perete searbăd,
să le înțeleagă și
să le transcrie pe varul său mucegăit
ca inimi de pică, pictate pe cărți de joc
un risc evident, o mînă întinsă
nu există gură să zacă moartă
în bătaia puștii
amorțită de sete și strîmbă de foame
nu există răbdare să încingi
ura din tine, domol.
nu ai destul amar să-l simți pe limbă
să-ți schimbe gustul
am cărat destul pietre-n buzunar
cîte să umplu o vază
viața-i ca și ploaia pe geam
se scurge, încet,
nu-mi dă răgaz să scriu destul
și-mi insipră un soi de depresie
ciudată.
oamenii-s gri,
am avut emoții duse la extrem
epuizând vlaga ce-mi alimenta
somnul
am avut chingi ce mă țineau
lipit de scară
să nu cad peste tine în pat
și pe partea mea de perne
aliniate în fața
e ciudat ce alege cerul să cearnă
în dimineți de iarnă pustiite de somn.
amân despletirea ochilor din mreaja
ce-i ține închiși cu poftă.
scuipând cuvinte moarte,
se agață de mine si de ceea ce a
e rece, pe sub pietre
pierzanie cît cuprinde
o moarte lentă a ceea ce urmează
nu găsesc silabe să formez
cuvinte demne de pronunțat
plecarea se face de pe placa
de beton ce formează
și-mi vine să râd...
ce cuvinte precare-mi scapă
printre dinți, înjurături sau
cuvinte ce leagă nonsensuri,
depravate nonsensuri,
ascunse-n fum de țigară,
noaptea tîrziu.
fumate și
mi-am văzut degetele azi, seci si uscate
de superficial, fără chef să scrie și fără
amintirea literelor bătute pe tastatură.
la ce bun? cînd lumea se năruie la fiecare
semn de exclamare
la ce
