Poezii

nu există gură să zacă moartă în bătaia puștii amorțită de sete și strîmbă de foame nu există răbdare să încingi ura din tine, domol. nu ai destul amar să-l simți pe limbă să-ți schimbe gustul

habar nu am ce taste se apasă pentru a forma acest contur fad de-l colorez zilnic în mintea mea confuză. aceste mizerii sufletești ce se vor așternute pe albul acesta, murdărindu-l. ca

și-mi vine să râd... ce cuvinte precare-mi scapă printre dinți, înjurături sau cuvinte ce leagă nonsensuri, depravate nonsensuri, ascunse-n fum de țigară, noaptea tîrziu. fumate și

e ciudat ce alege cerul să cearnă în dimineți de iarnă pustiite de somn. amân despletirea ochilor din mreaja ce-i ține închiși cu poftă. scuipând cuvinte moarte, se agață de mine si de ceea ce a

mi-am văzut degetele azi, seci si uscate de superficial, fără chef să scrie și fără amintirea literelor bătute pe tastatură. la ce bun? cînd lumea se năruie la fiecare semn de exclamare la ce

cum aș putea să dictez cuvinte, acestui perete searbăd, să le înțeleagă și să le transcrie pe varul său mucegăit ca inimi de pică, pictate pe cărți de joc un risc evident, o mînă întinsă

am cărat destul pietre-n buzunar cîte să umplu o vază viața-i ca și ploaia pe geam se scurge, încet, nu-mi dă răgaz să scriu destul și-mi insipră un soi de depresie ciudată. oamenii-s gri,

e rece, pe sub pietre pierzanie cît cuprinde o moarte lentă a ceea ce urmează nu găsesc silabe să formez cuvinte demne de pronunțat plecarea se face de pe placa de beton ce formează

am avut emoții duse la extrem epuizând vlaga ce-mi alimenta somnul am avut chingi ce mă țineau lipit de scară să nu cad peste tine în pat și pe partea mea de perne aliniate în fața