Barbu Emanuel Sandu

Ce să spun? Am scos într-un moment de... furtună... toate poeziile postate. Au scăpat 3 (deși m-am luptat să le eliminim și pe acelea). Azi am revenit. Furtuna s-a dus. Nu e bine să iei hotărâri majore pe timp de furtună. Găsesc aprecierea ritmului poeziei ca o strângere de mână. Răspund la ea cu sinceritate... să ne vedem cândva cu bine. Sandu.

Ãăăă, greu... greu să-ncep undeva. Aș vrea să văd proporția inversată de texte, adică poeziile laice să fie nu 98% cât bănuiesc că sunt acum, ci doar vreo 2% cât cred că sunt cele care Îl onorează pe Mântuitorul. Cu toate acestea, stimată Valeria Pintea... cu iertare-mi fie, mai multă atenție la copiat. \"Nazret\" \"\"Hei, capitani, trimite-ti iscoade!\" (trimiteți - voi, căpitani); și tare aș fi preferat să fie folosite diacriticele; pe un site care celebrează limba română, ar trebui să nu pătrundem cu tastaturi ce nu cunosc cuvintele românilor. Oh, nu vă obișnuiți să ștergeți de pe scoarță \"ă\"-urile sănătoase, \"î\"-urile pe care nu le poate pronunța americanul și englezul, \"ț\"-urile și \"ș\"-urile a căror grafie mă face să mă mândresc că Providența a hotărât să mă nasc aici... și... ooofff, judecați-mă, na... dar tot o spun: strofele sunt imperfecte - en fin, nu toate - dar mă doare neplăcut nehotărârea metrică a lui Costache Ioanid. Când citești:

\"[...] Lângă lac, pe care norii
Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mișcări de valuri
Ca de bulgări de lumină,

Dându-și trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată,
Trandafiri aruncă roșii
Peste unda fermecată,\"

visezi și visezi și visezi... metrica justă întreține reveria. Când scrii în vers clasic, dar nu te preocupă decât mesajul, iertăciune, dar trezirea din visare e unul din cele mai urâte experiențe; e ca și cum cânți la vioară și te scarpini din când în când cu arcușul la ceafă... \"Dar e Costache Ioanid, e o impietate ce susții,\" parcă aud... pălăria mea e în mâna mea. Capul îmi este plecat în respect pentru poezia sa. Dar nu pentru aceasta - sau mai bine zis pentru graba cu care a scris-o. Isus merită calitate, nu volum. De-asta ne-a dat talent, ca, descoperindu-L pe El, să vibrăm artistic - și să repetăm, verificăm și desăvârșim creația - până când sunetul operei noastre este în stare să ne poarte pe-aripa lui înspre Orion fără a exista pericolul unei treziri și prăbușiri din înalt înapoi în genunea plată de unde-am crezut că putem evada. Licență poetică? Mda... dar nu cu toptanul. În unele strofe, Costache Ioanid parcă se răzgândește și aleargă mai repede, lăsându-ne în urmă, iar când noi, docili, încercăm să \"luăm cadența\", revine parcă spășit la metrica inițială, lăsându-ne undeva prea în față gâfâind pe versul trei - el frânând brusc, ca să-și poată justifica ultimul vers. Nu vreau să credeți că pierd mesajul de dragul tehnicii de versificare... dar Isus merită tot, nu doar pasiunea noastră: merită atenția, concentrarea, refacerea, chiar renunțarea și întoarcerea noastră dacă rațiunea lucrului bine făcut o cere. Regret că la o așa poezie (de profundă inspirație) postez - cu nespusă durere - regretul că autorul nu a zăbovit pentru a-i \"perfecta\", cum zice englezul, mersul, cadența, ritmul...

Sincer? Nu știu de ce, dar nu mă deranjează rima imperfectă „ude-umbre”... am reputația unuia care vede (măcar că o fac cu iubire, dar totuși) nodul din papură. Repetiția deranjantă nu este cea a mormintelor, ci a frunzelor și a „căderilor”. Nu-ți fie teamă de metafore; hai, batjocorește-le cum îți vine la gură pe frunzele astea! :) Eu le-am zis „bănuți de aur” în „Toamnă fără ea” (încă n-am introdus-o în pagina mea) A, și fă-le nu să cadă, ci să lunece, să plutească, să fulguie... cum vrei tu. Nu lăsa durerea să-ți sfâșie metaforele. Părerea mea este că-i mai bine să petreci chiar și o zi – și un an - pentru o strofă care exprimă EXACT emoția din care se naște, decât să o scrii prea repede. Talentul unora este ca un ocean învolburat. Al altora, ca un pârâu molcom... unii scriu mai repede, alții mai încet... tocul unora aleargă toată cursa în mod desăvârșit; al altora mai șovăie, se mai împleticește, revine... Și ce? Dacă forma finală va fi un triumf de sunet și pasiune, ce contează pe câte foi de caiet s-a scurs răbdarea noastră? Oare nu este perfect orice copilaș care nu merge încă decât de-a bușilea? Să deznădăjduim privindu-i stângăcia? „Bietul de el, nu e-n stare să se țină pe picioare!” Eu nu te privesc în umbra câtorva imperfecțiuni de azi, ci în lumina volumului tău de versuri de peste ani. Și un ultim lucru: Mi-ar fi plăcut să ne discutăm prietenește punctele de vedere așezați în fața unor pahare de must dulce... împreună cu Luli și Horia! :)

Draga Natalia,
Iti recomand sa refaci versul 4 de la a doua strofa. Are 9 silabe, fata de toate celelalte, care au 8. Un ritm care schioapata - la vers clasic - este un dus rece, pe care nu-l astepti. Altfel, cred ca ai sensibilitate artistica si esti talentata. Succes. Cu prietenie, Wevoln.