Barbu Emanuel Sandu

Nu sunt superficial, sunt câteodată neatent - sau mă prind uneori mai greu. M-am adresat în prima postare unui bărbat, necitind cu atenție DE CINE este scrisă poezia. Plecăciuni smerite... dar ce am scris rămâne scris fără a-mi părea rău.

Now, this is agony! Brava... Adică, ce zic eu brava trăirii veritabile? E ca și cum ai spune cuiva: \"Bravo că respiri!\" M-am tot strâmbat azi bând niște texte care erau postate drept \"poezii\". Știi, ca atunci când îngurgitezi de bunăvoie un lichid rău și îți dai seama ce-ai făcut... \"camera mea e o grădină sălbatică\" - iată ce m-a făcut să mă opresc din citit (pentru că uneori gustul mâncării e așa de bun încât e pur și simplu grobian să nu zăbovești asupra îmbucăturii). Iar imaginea zahărului anume pentru furnici pare să fie un superb, veritabil \"live and let live\". Îți mulțumesc că ai pus aici ceea ce văd ochii tăi nevăzuți. Singurul meu regret e că nu-ți pot spune \"brava\" în persoană - sunt mulți oamenii pe care ai vrea să-i cunoști, dar fie sunt departe, fie nu vor să fie cunoscuți. Bravo că respiri.

Ce să spun? Am scos într-un moment de... furtună... toate poeziile postate. Au scăpat 3 (deși m-am luptat să le eliminim și pe acelea). Azi am revenit. Furtuna s-a dus. Nu e bine să iei hotărâri majore pe timp de furtună. Găsesc aprecierea ritmului poeziei ca o strângere de mână. Răspund la ea cu sinceritate... să ne vedem cândva cu bine. Sandu.

Ãăăă, greu... greu să-ncep undeva. Aș vrea să văd proporția inversată de texte, adică poeziile laice să fie nu 98% cât bănuiesc că sunt acum, ci doar vreo 2% cât cred că sunt cele care Îl onorează pe Mântuitorul. Cu toate acestea, stimată Valeria Pintea... cu iertare-mi fie, mai multă atenție la copiat. \"Nazret\" \"\"Hei, capitani, trimite-ti iscoade!\" (trimiteți - voi, căpitani); și tare aș fi preferat să fie folosite diacriticele; pe un site care celebrează limba română, ar trebui să nu pătrundem cu tastaturi ce nu cunosc cuvintele românilor. Oh, nu vă obișnuiți să ștergeți de pe scoarță \"ă\"-urile sănătoase, \"î\"-urile pe care nu le poate pronunța americanul și englezul, \"ț\"-urile și \"ș\"-urile a căror grafie mă face să mă mândresc că Providența a hotărât să mă nasc aici... și... ooofff, judecați-mă, na... dar tot o spun: strofele sunt imperfecte - en fin, nu toate - dar mă doare neplăcut nehotărârea metrică a lui Costache Ioanid. Când citești:

\"[...] Lângă lac, pe care norii
Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mișcări de valuri
Ca de bulgări de lumină,

Dându-și trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată,
Trandafiri aruncă roșii
Peste unda fermecată,\"

visezi și visezi și visezi... metrica justă întreține reveria. Când scrii în vers clasic, dar nu te preocupă decât mesajul, iertăciune, dar trezirea din visare e unul din cele mai urâte experiențe; e ca și cum cânți la vioară și te scarpini din când în când cu arcușul la ceafă... \"Dar e Costache Ioanid, e o impietate ce susții,\" parcă aud... pălăria mea e în mâna mea. Capul îmi este plecat în respect pentru poezia sa. Dar nu pentru aceasta - sau mai bine zis pentru graba cu care a scris-o. Isus merită calitate, nu volum. De-asta ne-a dat talent, ca, descoperindu-L pe El, să vibrăm artistic - și să repetăm, verificăm și desăvârșim creația - până când sunetul operei noastre este în stare să ne poarte pe-aripa lui înspre Orion fără a exista pericolul unei treziri și prăbușiri din înalt înapoi în genunea plată de unde-am crezut că putem evada. Licență poetică? Mda... dar nu cu toptanul. În unele strofe, Costache Ioanid parcă se răzgândește și aleargă mai repede, lăsându-ne în urmă, iar când noi, docili, încercăm să \"luăm cadența\", revine parcă spășit la metrica inițială, lăsându-ne undeva prea în față gâfâind pe versul trei - el frânând brusc, ca să-și poată justifica ultimul vers. Nu vreau să credeți că pierd mesajul de dragul tehnicii de versificare... dar Isus merită tot, nu doar pasiunea noastră: merită atenția, concentrarea, refacerea, chiar renunțarea și întoarcerea noastră dacă rațiunea lucrului bine făcut o cere. Regret că la o așa poezie (de profundă inspirație) postez - cu nespusă durere - regretul că autorul nu a zăbovit pentru a-i \"perfecta\", cum zice englezul, mersul, cadența, ritmul...

Domnule Titarenco, si Infernul lui Dante e virtual... nici el n-a fost acolo, dar a indrăznit să SIMTÃ ce simt și alții. Poetul se poate substitui oricărui om și oricărei situații. Eu nu folosesc IRC, dar știu pentru ce este folosit în general... de aici \"IRC\" a mea. Năzuințele mele sunt îndreptate către cer, nu către \"canale\" și surogate omenești. Nu am timp de chat, folosesc Messenger pentru comunicări cu prietenii și transmiteri urgente de fișiere. There! Remarca dumitale este nedemnă de un cititor de poezie, în primul rând pentru că este superficială. Oare ce concluzie ai să tragi despre Toma Caragiu, care își începe un monolog cu \"Eu sunt Mefisto... adică dracul...\" Și, dacă judeci așa de repede un om după un indiciu atât de vag ca o poezie (care poate să reflecte sau nu experiența personală), oare cât cunoști dumneata despre \"iubirea adevărată?\" Află că iubirea adevărată se abține de la sarcasme și categorisiri subiective. A, și nu te supăra, dar mai ai de lucrat la ortografie. Se scrie \"Măi, Emanuel\". Cu respect, Emanuel.

Da, așa este, l-am postat greșit... trebuia să intru la secțiunea \"traducere\". Errare humanum est. Mii de scuze. Mulțumesc pentru atenționare, Virgil. Am încercat să fac o traducere cât mai fidelă a imnului... unele pasaje sunt, totuși, stilizate, pentru a reda mai mult ideea.

Îți mulțumesc pentru atenționare, dragă Lucian. „Fără pielea cea caldă\" era corect. Este așa de supărător un text cu tipos... când am tradus un devoțional creștin, am tradus și poezia-imn „Amazing Grace”, care urma să apară pe prima pagină. Ei bine, a apărut așa:

„Har uimitor! Dulce șoptit
Ce m-ai scos din prăpăd!
Am fost pierdut, dar azi găsit;
Și orbeam, azi văd.”

Când, de fapt, în manuscris scrisesem: „Și orb ERAM, azi văd”. E drept că acum greșeala este numai a mea. Scuze încă o dată pentru aceasta și... ce să spun, sunt onorat că mi-ai citit poezia cu atenție. Ea face parte, alături de alte câteva, dintr-un segment intitulat „Ca-ntr-o joacă…” (din ceea ce sper să public ca volum de versuri, poate totuși nu post-mortem!). Îți mulțumesc din nou.

Îți mulțumesc pentru părere, Ancuța. Când cineva își oferă timpul prețios pentru a dărui o părere, sunt plăcut impresionat. „Lumânare tremurând” este, practic, o traducere după „Cierge tremblant”, singura poezie pe care am scris-o în franceză. Am simțit că TREBUIE să fie în franceză. De atunci nu am mai simțit așa ceva. Așa se explică și forma. Am și un vers în plus, tot pentru a putea reda tot! :) Traducerea pe care ai citit-o nu mai este actuală, pentru că am intervenit în „Cierge tremblant” acum un an. Nu mi-a fost aprobată, de aceea nu ai văzut-o – probabil pentru că nu se acceptă decât poezie în limba română. Am câteva și în engleză (o limbă pe care o iubesc la fel de mult ca româna). Nu știu ce să fac pentru a pune pe site lucrări și în alte limbi. Oricum, dacă ai timp să o citești, iat-o și pe... „Cierge tremblant”:

Cierge tremblant
La vie est un someil, l’amour en est le rêve.
Et vous aurais vécu si vous avez aimé.
Alfred de Musset

La douce, la riche couleur de l’ambre,
Les rêves des jeunes effleurements,
J’ les vois sourire, j’ le sens descendre
D’un nullepart, loin, comme d’un avant.

Voix-basse, prière d’un cœur cabrant,
Aux jaunes secondes fanées de vide,
Le souffle alourdit d’attente,
C’est tout c’ qui m’est resté. Perfide,

L’ présent s’obstine coulant d’espoir,
À chaque instante d’hurlant silence.
Les traces de joie au fond du soir
Sont gouttes tombée d’ancienne enfance.

Parfois les mains se touchent, ferventes,
Et quittent, mourantes, leur court répit.
Une blague de l’existence courante,
La transparente douleur d’un cri,

C’est tout c’ qui m’a resté. Un songe,
Murmure de l’éloignement, si lourd,
Et me nourrir de cet enfer
D’où nait l’image de chaque amour.

Sincer? Nu știu de ce, dar nu mă deranjează rima imperfectă „ude-umbre”... am reputația unuia care vede (măcar că o fac cu iubire, dar totuși) nodul din papură. Repetiția deranjantă nu este cea a mormintelor, ci a frunzelor și a „căderilor”. Nu-ți fie teamă de metafore; hai, batjocorește-le cum îți vine la gură pe frunzele astea! :) Eu le-am zis „bănuți de aur” în „Toamnă fără ea” (încă n-am introdus-o în pagina mea) A, și fă-le nu să cadă, ci să lunece, să plutească, să fulguie... cum vrei tu. Nu lăsa durerea să-ți sfâșie metaforele. Părerea mea este că-i mai bine să petreci chiar și o zi – și un an - pentru o strofă care exprimă EXACT emoția din care se naște, decât să o scrii prea repede. Talentul unora este ca un ocean învolburat. Al altora, ca un pârâu molcom... unii scriu mai repede, alții mai încet... tocul unora aleargă toată cursa în mod desăvârșit; al altora mai șovăie, se mai împleticește, revine... Și ce? Dacă forma finală va fi un triumf de sunet și pasiune, ce contează pe câte foi de caiet s-a scurs răbdarea noastră? Oare nu este perfect orice copilaș care nu merge încă decât de-a bușilea? Să deznădăjduim privindu-i stângăcia? „Bietul de el, nu e-n stare să se țină pe picioare!” Eu nu te privesc în umbra câtorva imperfecțiuni de azi, ci în lumina volumului tău de versuri de peste ani. Și un ultim lucru: Mi-ar fi plăcut să ne discutăm prietenește punctele de vedere așezați în fața unor pahare de must dulce... împreună cu Luli și Horia! :)

Draga Natalia,
Iti recomand sa refaci versul 4 de la a doua strofa. Are 9 silabe, fata de toate celelalte, care au 8. Un ritm care schioapata - la vers clasic - este un dus rece, pe care nu-l astepti. Altfel, cred ca ai sensibilitate artistica si esti talentata. Succes. Cu prietenie, Wevoln.