luptând

Luptând -Faceți loc, faceți loc, vă rog! Meersii! Generalul Bolgiu trece ca o ghiulea prin mulțime, trăgând după dânsul pe soția sa. Ingrid, o frumusețe, jumătate româncă, jumătate-nemțoaică, se ține după el ca un copil mic. -Mai ușor, domne, ce te-mpingi așa? -Mai ușor? Bolgiu se opri brusc, căci corpul îl împingea în față. Așa vorbești tu cu mine? Poate vrei să te dau pe mâna poliției! Bolgiu încruntă sprâncenele. Oamenii întoarseră capetele precum o turmă de oi atunci când lupul flămând se repede spre ele. Din biserică, glasul infidel și grăbit al preotului:” Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului și i-a zis:” Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău !” - Pe cine să dai tu pe mâna poliției? M-ai văzut fraier și mă iei la mișto?…Omulețul mic, îmbrăcat în haine gri, pantaloni de stofă groasă cu pătrățele, mâneci lungi, se săltă pe vârfuri amenințător. Bolgiu, uimit, se dădu un pas înapoi. Privea în jur, ar fi vrut să izbucnească în râs, se știa puternic, cu mustățile imense și parfumate, cu care amețea femeile, comandase o unitate militară, când sunau telefoanele altcineva răspundea, nu el, în nici un caz el, ci aghiotantul, Bolgiu era convins că soldatul acela tânăr cu mustața subțire și tușată intens cu negru, printre firele careia se vedeau coșuri mici și albe, nu ar fi fost în stare de altceva și nici n-ar fi trebuit, îl știa acolo, când venea la unitate în fiecare dimineață, îi gâdila auzul plesnitura gleznelor „trăiți”, credea că aghiotantul numai asta făcea, trebuia să răspundă la telefon, așa cum el trebuia să doarmă o oră în fiecare după-amiază, după ce mânca, așa cum credea că armată fără biserică nu se poate, nici stat fără președinte, femeie fără să facă ciorbă și sarmale, Isus fără trădarea lui Iuda, și simțea că îi îngheață sângele în el, îl simțea cum se coagulează de frig și de spaimă la gândul ăsta, cum se lipește tare de pereții venelor. Dacă într-o zi ar fi deschis ușa biroului și soldatul n-ar fi țâșnit de pe scaun, în pozitie de drepți, înlemnind și tremurând, dacă acest soldat n-ar fi pus el mâna pe receptor în locul lui, atunci toți popii ar fi părăsit armata și s-ar fi călugărit, lucru infinit mai grav decât dacă s-ar fi angajat ca funcționari, președintele ar fi demisionat, sinucigându-se prin spânzurare, după o dezamăgire sentimentală, soția sa ar fi dat de pământ cu toate oalele și tacâmurile, bucătăria ar fi transformat-o într-un bar, așa cum își doresc familiile cosmopolite din Bucureștiul secolului XXI, și l-ar fi târât pe general prin restaurante sau, și mai rău, prin fast-food-urile arhipline de curve, pești, homosexuali, femei trecute de 30 de ani, pline de bani și de neîmpliniri sexualo-sentimentalo-religioase, hoți de oraș, traficanți de droguri și odrasle de bani gata, aceștia din urmă constituind tagma nenumărată a elevilor de liceu, zgomotoși și imprevizibili. Bolgiu simți o căldură puternică în piept, insuportabilă, și sangele i se ridică în obraji. Mulțimea se strângea în jurul celor trei ca un laț, din ce în ce mai tare. - Te rog frumos, ai grijă cum vorbești! Cum poți să-ți permiți? Ești un nimeni! Eu am luptat pe front, am decorații acasă! Vecinii mă cunosc, toți! Nevastă-mea mă respectă! Cum arată, mă, nevastă-ta? Și câți bani cheltui tu cu ea pe lună? Toți vecinii mă cunosc! Și, pân’ la urmă, habar-n-ai ce-i aia viață! Ai făcut armata? Știi cum e să comanzi o unitate militară? Ascultă, băi, fraiere- spuse Bolgiu, aproape șoptit, scărpinându-se la nas- ia fă tu pași!! Uită-te la tine ce pantaloni ai! Vai de capul tău!...Cât ai dat pe ei? Ai venit la biserică? Foarte bine! Păstrează liniștea! Aici se petrec lucruri sfinte, Dumnezeu cere respect, trebuie să-l cinstești! Sau tu nici măcar nu crezi în Dumnezeu? La ce comportare ai, e clar că nu…Cred că ești și beat pe deasupra! Da, e clar! Ai ochii roșii! Duhnești! Uitați-vă, vă rog, se adresă el mulțimii din ce în ce mai amuzate, cum se clatină! Într-adevăr, Marin, de cum începuse generalul să vorbească, se mișca ciudat, stând în același loc, ca o legănare de pe un picior pe altul. - Gata, am terminat ! Te iert de data asta, da’ să nu se mai întâmple! Ingrid, roșie de emoție și de fericire, își strângea bărbatul de braț și se lipea de el, cu sânii ei tari, ce păreau negri din cauza voalului subțire al rochiei. Din primele clipe Marin îi observase (paznicul de fabrică Marin stătea lăngă biserică sau, mai bine zis, în fața ei, în mijlocul oamenilor, semăna cu o broască într-o găleată peste care toarnă cineva apă neagră) și doamna cu pantofi vișinii si înalți, cu toc ascuțit, strânsă în haine ușoare și moi, își înfipsese ochii în ochii lui, mici și șireți, cum i se părea ei că sunt. Ea avea, oridecâteori vorbea bărbatu-său, o nervozitate trezită subit, aproape instinctual, de care nu putea scăpa: piciorul drept îi tremură repede, scurt, ca o zbatere de aripi de colibri, ezitantă, infinită, plutind invizibilă, o clipă chiar se înălță de la pământ, picioarele ei erau două aripi, paznicul de fabrică Marin o privi înlemnit, cu respirația tăiată între chinuitoare bătăi de inimă, Ingrid se desprinsese de pământ cu picioarele ei-aripi, minuscule, fragile, multicolore, atunci el, de spaimă, văzând-o apropiindu-se fără să depună vreun efort, cu gura rânjită, soioasă, întredeschisă, apucă crucea și Ingrid țipă, mușcându-și buzele de frica prea marii plăceri de a-l țintui, puternică, la pământ, cu piciorul ei oprit din zbor, fâlfâind încă... Femeia-vultur își doborâse prada, satisfăcută, deși nu avea pui, sau cu atât mai mult, era totuși, instinctul viitoarei mame? sau era plăcerea puterii? erau amândouă la un loc, rânjind prăzii. Marin se zbătea jos, în praf, femeia se liniști, amintindu-și că scena asta era, de fapt, Ispita Sfântului Anton. Tabloul dementului spaniol cu mustățile în furculiță îl știa de mică, de când dulcea ei mamă o căra prin muzee cu forța. Ingrid se agăța de ea așa cum porți o scamă pe suprafața fustei negre, femeia se surprindea în oglinzile magazinelor și voia să se scuture pentru că acea pată albă o făcea prea conștientă de frumusețea ei, e prea mult, își zicea, și-ar fi vrut sa-si ascundă fața în pieptul umflat de emoție. Din când în când, Ingrid se agăța, fără veste, mai puternic, de maică-sa, cu amândouă mâinile, și o ținea strâns cu cleștișorii ei de crab, se atârna de fusta imensă, ținând-o cu toată palma, ca pe o perdea groasă de catifea, când trecea prin fața imenselor rafturi cu păpuși și vedea femeile și bărbații eleganți sorbind-o din ochi, o săgeta, zguduindu-i trupul copt, un râs nervos, forța lui îi întuneca vederea cu nesiguranța de mlaștină verzui-închisă. Ingrid știa că atunci atinge poarta basmelor și o poate deschide cu un simplu zâmbet, dar ea voia să-i pedepsească pe oameni și pe loc se încrunta și se atârna mai tare de maică-sa, pentru a alunga fericirea și a amâna-o. Cele două cozi de pe spatele ei, grele și aurite, ce leneveau râzând trecătorilor hipnotizați de admirabila apariție, treceau prin aer ca prin vată, făcându-l mai greu, mai apos, precum verii, spre sfârșit, i se apleacă de propria-i sexualitate îmbelșugată. -Nu-mi ajunge cât m-a bătut Dumnezeu, că sunt sărac? De ce-mi vorbiți așa? La dracu cu voi, cu voi toți! Scuipă spre pământ, aluatul era alb, țâșnind, străluci în aer, ca o săgeată de sticlă, se înfipse în gheata generalului. O clipă, larma de voci încetă. Din biserică nu se mai auzea nimic, sala se pustiise, oamenii împietriseră sau chiar erau de piatră, de multă vreme nu mai aveai timp să te întristezi pentru acest fapt evident, vântul ce până mai atunci împiedicase ciorile să-și găsească un loc pe crengile copacilor, îl surprindeai în aer gros, înecăcios, se ardeau undeva frunzele veștejite? Nu, nu se ardeau, era vară, dar vântul imobil se încăpățâna să lâncezească, îți intra, ca praful străzilor caniculare de după-amiază, în gât și în plămâni, când îl respirai, nu mai puteai rosti nici un cuvânt, poate doar să schițezi un gest, nici măcar atât. La un moment dat, un câine lung, interminabil ca o conductă, trecu strada privind spre trecătorii ce dintr-odată au devenit indiferenți și-n orice caz, apatici. Acum căscau, acum se scărpinau prin te miri ce locuri, acum râgâiau, privind de departe, mirat, le vedeai gurile deschizându-se de parcă inghiteau oua, în acest timp clătinându-se pe picioroange subțiri. Se auzi un zgomot infernal, o izbitură de table, cănd toți întoarseră capetele, era prea târziu: victimele din cele 2 mașini erau storcite și ieșite prin parbriz, cu mâinile sfărtecate si calota craniană asemeni unui pepene scăpat din mână de către un pensionar suferind de pareză. Dar vraja persista, deși era soare, sau cu atât mai mult. Domnul Zbrrr -un nume comun- se repezi primul la locul accidentului, bălăbănindu-se pe nesuferitele de picioroange, fără să le miște din genunchi, mai precis, fără să îndoaie genunchii, cu mâinile ridicate la 90 de grade, formând un pătrat de fiecare parte a umărului, cu capul și cu restul mâinii strâmbate din cot, cum ies clovnii pe muzică, în arenă, la începutul spectacolului. Ajuns lângă una dintre mașini, un Mercedes model 2002, negru, care, în ciuda faimei de mașină nemțească, se cam pocise( adevărul e că se strâmbase binișor), se opri brusc în aceeași poziție. În dreptul celui care conducea, geamul din față spart și împrăștiat pe capotă de-abia se mai ținea în câteva franjuri. Șoferul, îmbrăcat impecabil, stătea într-o poziție clară, aplecat peste volan, de parca înota craul. Doar capul, din cauza coloanei fracturate, avea o poziție nefirească, cu gâtul alungit oarecum, puțin ieșit prin parbriz, paralel cu mâna dreaptă. Gemea la răstimpuri, mai trăgea câte o înjurătură, se liniștea pentru câteva momente, clipind de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, plescăindu-și gura uscată și cerând apă. Domnul Zbrrr își coborî mâinile, le așeză pe burta proeminentă și se puse pe urlat, cu ochii la femeia pocită din cealaltă mașină. Se potoli repede, observând diferența dintre victime: doamna respectivă murise probabil și, pe deasupra, avusese nenorocul să i se crape capul până la apariția creierului ca un miez roșu cu semințe. Nemaiputând rezista, domnul Zbrrr, jucându-se cu mânerul umbrelei,- pentru că avea și umbrelă- flirta, apoi spuse șoferului: -Mă scuzați că vă deranjez, o cunoașteți? și arătă spre femeie. -Auuu!!! gemu celalalt. Ajutor!!! Ajutați-mă dracului odată, nu mai stați așa, ca la teatru!!! -Am o întrebare: dacă o cunoașteți, puteți să-mi spuneți cât a dat pe kil? -Pe ce kil, domne, pe ce kil? Aoleu, ăsta e nebun, spuse șoferul, și își așeză mai bine capul pe mâna dreaptă, ca și cum s-ar fi pregătit de culcare. Apoi se rățoi spre domnul cu umbrela: -Cred că mi-am rupt coloana de la ceafă! Am dureri groaznice! Ajutați-mă, domnule, că văd că pe ceilalți nici nu-i interesează. Se ceartă acolo sau nu știu ce dracului fac! -Cât a dat pe kil, cât a dat pe kil? repeta Zbrrr, sacadat și fără intonație, cu ochii ieșiți din orbite. -Ce kil, domne, ce kil? M-ai înnebunit!!! -Pe kilul de pepene! Arată foarte bine! Frumos exemplar! Păcat de el că s-a spart! E copt bine de tot! Cred că are un guuust!!! Mmm!!! Miere, nu altceva! Așa sunt pepenii ăștia turcești, când se coc, și dacă prinzi soiul bun, faci de gardă la W.C. Șoferul se plictisise să stea în poziția aia și să-i asculte celuilalt balivernele, ar fi fumat o țigară, nu e mare lucru că mi-am rupt coloana, își spunea, când o veni salvarea? Dacă mai zac mult pe-aici, te pomenești că o să fie prea tîrziu și rămân paralizat pe viață. Gata cu fotbalu’ si sexu, adio plimbări prin fața blocului sau condusul mașinii, nici până la loto să bag niște numere n-o să mai pot să merg. Da’ până la urmă nu mi-e mie de salvare. Când vine poliția să investigheze, aia e întrebarea! Dacă scap de aici, o să mă pună șeful să-i plătesc pagubele, o să zică că io’ am fost de vină, de-al dracului ce e, o să se facă că asigurarea nici nu există, că a expirat. Bara de protecție, tăblăria pe față, aripile, farurile, parbrizul, toate astea fac cam o sută de milioane, dacă nu și mai mult. De unde dau atâția bani? Peste o lună e nunta lu fi-miu ăla mare! Îi trebuie bani serioși! N-are nici costum, nici pantofi! Tacâmurile la restaurant trebuie și ele plătite, benzina, după aia unde îi culc pe nuntași! Ehee, nu-i așa simplu! Șoferul medita cu capul culcat pe mâna dreaptă ca și cum ar fi tăiat apa la ștrand, domnul Zbrrr se aplecase din mijloc, fără să-și îndoaie genunchii, spre craniul deflorat și imens al femeii, își furișa degetele fine și albe, ca și cum ar fi servit cine știe ce aperitive rafinate la o petrecere de bogătași, prin crăpătura spectaculoasă cu marginile rozalii, prindea ușor creierul tare-gelatinos, apuca cu degetele masa tremurătoare ce se încăpățâna să se rupă, limba i se proptea de dinți și scotea țâțâitul pe care-l scoți când te enervezi la culme, smulgea cu satisfacție bucata care, în fine, ceda și ateriza lin în gură, urmată de un plescăit pofticios și mici gemete de plăcere. -Mmm, bun, bun! S-ar putea să fie din sud, acolo sunt pepenii dulci rău de tot! Ca mierea, ce mai! -Ce faaaci, domnule, nu ești întreg la minte? urla șoferul observând subit scena. Mănânci din biata femeie? -Cum să mănânc din biata femeie? -Ba daa! Mănâânci! urla șoferul cu ochii holbați, pentru prima oară înspăimântat de când se accidentase. Mănâânci, idiotule! Canibalule! Sălbaticule! Mănââânci oaaameni! Săriți, oameni buni! Au năvălit canibalii peste noi! A venit diavolul pe pământ! -Ce diavol, domne? Mi-e poftă de pepenele ăsta, nu vezi? Mmm, vrei și dumneata o bucată?Îți spun sincer, e dulce ca mierea, doar când eram copil am mai mâncat pepeni d-ăștia. Au trecut de atunci 30 de ani. Ce vremuri, domne, ce vremuri! -Săriți, cretinilor! A intrat diavolul în omul ăsta, zbiera șoferul din ce în ce mai răgușit și spasmodic. Oamenii, singurii oameni de pe stradă din ziua aceea, din grupul din care se desprinsese Zbrrr, nici nu se sinchiseau de accident. Viața își urma cursul ei neabătut, calm, nesigur, natura dormea în acea oră de după amiază târzie și incertă, copaci stingheri, boscheți bolnăvicioși și prăfuiți, verde transformat în cenușă, asemeni unor animale bolovănoase și uitate, așezate la rând în spatele gardului, cu priviri furișe, perverse, adulmecând în aer vreun iz de vagin nespălat, precum pușcăriașii, fiare preistorice pe lângă care ți-era frică să treci pentru a nu le trezi, pentru a nu le tulbura somnul incantatoriu din acel moment al zilei mai înspăimântător decât bezna nopții. Tot urlând, la colțurile gurii se iviră bucățele de spumă precum caimacul și buzele prinseră o culoare vinețiu spre alb, ca și cum sângele i s-ar fi îngroșat pe dinăuntru și s-ar fi transformat în plumb topit. Singură mâna dreaptă, pe lângă care îi alunecase capul, se zbătea neputincioasă ca un semn de adio la plecarea dintr-o gară cu casele strâmbe și contorsionate, într-o lungă călătorie spre o stațiune balneară unde se tratează astmaticii și tuberculoșii. Stilul craul devenise gest de înecat. Pe fundal, domnul Zbrrr, rânjind ca un clovn cu gura larg deschisă, îi tăiase capul doamnei cu un cuțit imens, lucitor, încovoiat ca un iatagan, scos din buzunarele fără fund ale pantalonilor și, stând în picioare și ținându-l ca pe un trofeu, îl scobea tot mai adânc, încercând să nu risipească nimic, pentru a ajunge într-un final și la cele din urmă bucățele de creier. Leșinat de emoție, dar și din cauza durerilor ce-i însoțeau uimirea, șoferul observă, înainte de a intra în comă, că fostul domn Zbrr purta la piept, atașată de haină, o plăcuță argintie, pe care scria„ Zbrr Btj, avocat”. Aceasta n-ar fi fost ceva ieșit din comun, pentru că așa purtau toți locuitorii pământului, se știa de pe plăcuța fiecăruia ce meserie are, însă ca un om ce absolvise o asemenea facultate de prestigiu să mănânce oameni, nu se mai auzise nicicând. Și meseria aceasta este o meserie de om. Chiar în acea perioadă contemporană cu accidentul, sau chiar poate mai târziu sau poate mai devreme, Guvernul a prezidat o mare petrecere populară, cu băutură și mâncare pe gratis, cum nu se mai văzuse decât de alegeri sau de ziua națională. Oamenii, fără să-și dea seama de nimic, pentru că n-aveau de ce să-și dea seama, dacă n-ar fi fost un minor amănunt, au venit cu mic cu mare. Țara o ducea bine, economia înregistra un avânt copleșitor, peste tot se afișau sondaje promițătoare, de aceea toți au venit aici ca la o mare ușurare, dar o ușurare peste cea a bogăției evidente a fiecăruia. Dar nu mai conta. Odată ce totul era pe gratis și, pe lângă asta, se anunțaseră cântăreți celebri, soprane, baritoni, contralți, trupe de balet dintr-o țară îndepărtată și miraculoasă, numită Rusia, trupe de teatru care urmau să prezinte spectacole grandioase, cu câte 2000 de actori și figuranți într-o piesă, ce urmau să țină 3 zile și 3 nopți, ca în Grecia Antică, așadar, din moment ce urma să nu se plătească nici un ban nici la intrare și nici pe mâncarea ce urma să stăpânească poftele spectatorilor, a venit tot poporul, de la vlădică la opincă. La final, pe giganticul stadion din Piata Grașilor, cu o capacitate de 50 de milioane de oameni, adică numărul total al locuitorilor țării, s-au aruncat dintr-un balon, condus de regele Cosinus cel Drept Până la Un Punct, milioane de fire de lalele aduse tocmai din Olanda, așadar, câte trei fire de fiecare, cu exact o ora în urmă înainte de finalul petrecerii. Și, ca totul să fie perfect, Cosinus cel Drept Până la Un Punct a anunțat, suflând în portavocea construită special pentru asemenea evenimente, măsurând 30 de metri lungime și purtată de 7 trăsuri, scutirea totală de taxe, de orice taxă, până la sfârșitul anului, a tuturor celor 50 de milioane de locuitori. Urale de bucurie au izbucnit din cele 50 de milioane de piepturi, și pe bună dreptate, căci rege mai bun și mai drept decât Cosinus cel Drept Până la Un Punct nu se mai văzuse nicicând. Totul a durat 10 zile. Apoi, la o săptămână sau două sau ce mai contează, pentru că de cele mai multe ori timpul se întinde ca o bucată de plastilină când încerci să-l localizezi, ca o râmă capabilă să-și refacă trupul elastic chiar dacă ai tăiat-o în o sută de bucăți și fiecărei bucăți la rândul ei, îi cresc componente asemeni râmei inițiale,- guvernul a dat o lege perfect legală, care spunea ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să-și dea jos plăcuța din piept și să primească, în schimb, un semn perfect echivalent cu cel de dinainte, pe mâna dreaptă sau pe frunte, și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele meseriei. Aici e înțelepciunea. Cine are pricepere să socotească numele. Căci este un cuvânt de oameni. Și numele ei este: IUBIRE PENTRU LENEA DE A IUBI. În timp ce șoferul își dădea duhul într-o spaimă și o depresie cumplite, domnul Zbrr Btj terminase de mâncat și asista în continuare la scena din fața bisericii; -Hai, Bogi, să plecăm! Te rog! îi spuse ea incert, ca prin somn, generalului, cu capul ei frumos aplecat într-o parte, deși îl pândea primejdia. Nimeni nu auzi nimic.Nu poți să mergi mai departe! Nu trebuia să faci asta! Nu trebuia! E un om sărman!...Hai, lasă-l! E păcat, tocmai azi la biserică, să facem rău!...Te implor, iubitule! -Lasă-mă, dragă, în pace! izbucni deodată Bolgiu, neștiind ce face, cu vocea groasă, de om înjunghiat, simțind apropierea nefirească a femeii, se trezi, demult, într-o grădină luminată puternic de soare, cu pomi fructiferi, ce gemeau de preaplinul răscopt, laptele le țâșnea din tulpină și se prelingea gros, de-abia de-abia, pătând iarba în jurul lor, fructele atârnau precum sânii pe care Bolgiu îi visase deseori în copilărie, până să meargă la curve, de ziua lui. El ar fi vrut să-i culeagă cu gura, asta își dorea, să adoarmă sugând la ei în fiecare seară, sute de fluturi zburau imperceptibil, dacă stăteai nemișcat, de parcă picioarele ți-ar fi fost rădăcini și tu însuți un copac crescut în pământul încins de soare, și pielea, și capul, și fața, și gura ți-ar fi mirosit a frunze, se întâmplă să te atingă peste buze săruturile diafane ale aripilor catifelate ce îți trezeau zâmbete într-un început de ațipeală, fără a fi nici măcar un pic sărutul șiret al morții, într-o după amiază caldă pe plajă, când îți trec prin față negrese voluptuoase și nu știi la care să te uiți mai repede, săruturile răcoroase îți trezeau mișcări necontrolate ale buzelor, mustăceai fără să te mai poți abține, într-un sfârșit erai aproape trecut dincolo, aproape lunecat în somn, gura lipicioasă a octopodului te trăgea înspre ea, într-o peșteră vâscoasă a cochiliei gigant de melc lasă urme pe pământ când merge, balele ți se lipesc de mână, sunt ca mucii iubitei...mucii iubitei...mucii iubitei- îți vine să-i mănânci chiar dacă râd prietenii tăi de tine, lăsați-mă, cretinilor, mărginiților, fariseilor, în pace, nu vreau să fiu la modă, nu vreau să port pantofi ca Gigi Becali, nu vreau să mă parfumez, vreau să miros a transpirație, a nespălat și a excremente, cum miros cerșetorii în tramvaie, ei nu știu de unde vin și unde se duc, ei nici măcar nu se pot duce singuri, pentru că sunt duși de cineva sau chiar târâți, ai vrea cumva, cititorule, să afli, măcar, cine e acel cineva, ascultă-mă, asculta-mă odată, idiotule, lasă orice altceva și ascultă-mă: nu vreau să mai îmi tai unghiile, și nici părul, vreau să fiu jegos dacă mă mai enervezi mult ,cretinule, limitatule, oligofrenule, mă piș pe mine, îmi dau drumul în pantaloni, și toate astea le fac în numele lui Dumnezeu, nu-ți fie scârbă, iubirea e veșnică și identică. Dinspre poartă se auzi larmă de voci, ea se deschise și pătrunseră înăuntru necunoscuți, ce țineau în mâini făclii. Ei purtau bărbi lungi și încurcate, deși majoritatea erau, vai, tineri,- de-ar fi fost bătrâni, ar mai fi avut o șansă,- părul cârlionțat era mult albit iar pe ceafă le atârnau glugi negre, mari calote ca niște peșteri fără fund. Să fie Inchiziția?, se miră Bolgiu și i se zbârli pielea pe el, ce prost sunt!, Inchiziția a fost în Spania acum câteva sute de ani, suntem în secolul XXI și, cu toate astea, lucrurile stau mai rău decât atunci, lucrurile se precipită. Câteva clipe, i se înfiripară în minte scene din gara din Madrid, unde muriseră sfârtecați 180 de oameni și, la ora asta, își spuse, alții zac rupți în vagoane încă nedeschise, nu, atunci nu mureau atâția într-o zi, atunci erau măcar judecați, aveau o șansă de scăpare, se întâmplă ceva aici, ce vină ispășim? dar nu mai avu timp de gândire pentru că, împreună cu bărboșii ce semănau din ce în ce mai mult cu niște rabini, intrară și cinci soldați romani, cu coifurile sclipind, cu sulițe lungi în mâini, cu sandale prinse pe picior, pe gamba musculoasă, pline de curele printre care le ieșeau degetele. Deși simțea că se întâmplă ceva îngrozitor, Bolgiu nu se putu abține să nu observe că erau atât de inofensivi, îmbrăcați cu fustele lor roșii, ca niște școlărițe ce interpretau, în apropierea Paștilor, scena din noaptea Marii Trădări, pe podiumul de lemn din sala de festivități, da, festivități, dar reale, se îmbărbătă nițel și încercă să râdă. Râsul i se opri în gât ca o bucată de rahat. Vru să-și facă cruce, dar îi fu imposibil. Gândindu-se necontrolat la o friptură de miel cu garnitură de cartofi prăjiți, salată și lăutari, simți cum îi vine apă în gură și eșecul de a se închina se evaporă. Își aminti cum odată, când trecea într-a patra, interpretase rolul unui locuitor al Ierusalimului, ce trebuia să-l primească pe Isus, ramura de finic i se rupsese la repetiții și i se dăduseră niște paie, tot așteptând, i se pusese un nod în gât, și mai târziu, verișorii râdeau de el când îl vedeau în poză, smiorcăit. În curând, bărboșii se strânseră la un loc, se auzea vocea unuia dintre ei care era, pesemne, șeful. Bolgiu nu prinse decât ultima parte a discursului, în care bărbosul scotea sunete subțiri, foarte rigide, ca scârțâitul unghiilor unei vrăjitoare pe o tablă lucioasă, dansează!, dansează!, vrăjitoarea mea libidinoasă, nu te opri, dansează...! - A pățit și nu și-a dat seama! A pățit și nu a înțeles! se porni pe urlat rabinul ghebos, și barba îi atârna mișcătoare, imens tufiș de mărăcini, urla pițigăiat. Apoi se întâmplă lucrul de care se temea Bolgiu cel mai tare, însă nu se temea de el dintotdeauna, ci de câteva clipe încoace, și care îi penetrase citoplasma cu care îi era învelit creierul, așa cum stai după o perdea, ascunzându-te de un ucigaș fioros, o matahală de om, nebărbierit și transpirat de plăcerea hăituirii, și vezi cu groază cum perdeaua începe să se miște, ascuțindu-se, și ia forma unui cuțit imens, faci ochii mari, nu-ți vine să crezi că a venit clipa, că ți se întâmplă, în sfârșit, așa cum bănuiseși că va fi, din vremuri imemoriale( și a căror inconsistență temporala nu te doare) încerci să faci o mișcare rapidă, să te ferești cumva, însă o oarecare bucurie, nemaisimțită până atunci, se strecoară în tine prin locuri necunoscute, cu nume uitate sau chiar fără nume. Vă prezint, în exclusivitate, bucuria victimei în fața dezastrului, îți vine să sari de bucurie, dar spaima de moarte e mai puternică decât bucuria, ea se încolăcește împrejurul ei așa cum șarpele uriaș își îmbrățișează prada lento-bolnavicios și pleacă cu ea printre plantele de apa, se duce s-o înghită cu ajutorul dansului halucinogeno-ambiguu-lipicios, tu alunecând pe broaște râioase de pământ din greșeală. Bărboșii se luară de mâini, formând o horă neagră, începură să se învârtă, să cânte ceva într-o limbă necunoscută, Bolgiu recunoscu în acea înlănțuire de trupuri dansul specific de la botezul bebelușilor, mai mult decât atât, era încercarea bărboșilor de a-l boteza pe general, inițiindu-l, astfel, în Marele lor Secret, motivul pentru care trăiau și se aflau acolo. Unul dintre ei îi șopti ceva altuia, care porni spre Bolgiu, generalul îl observă apropiindu-se de obrazul său, crezu că vrea să-i transmită și lui secretul aflat sau măcar restul discursului, nu mai putea de nerăbdare, întinse gâtul, bărbosul doar îi sărută obrazul drept. Generalul leșină și nu mai văzu decât ceata de bărboși jefuind grădina, rupând fructele din pomi, despuindu-i de rod, s-a sfârșit, își spuse obosit, duse mâna instinctiv sub cap, ca și cum ar fi fost în patul lui și venise de la slujbă extenuat fizic, dădu să se culce. Apropierea nefirească a femeii îl înspăimântă. -Lasă-mă-n pace! se dezmetici, îngrozit de propriul glas, îi străfulgeră timpanul, îndepărtat și sălbatic, mugetul de dinaintea coitului al tigrilor africani, mugetul înfricoșător, încețoșat, brutal, mânjit de sânge, el însuși era un tigru, o hienă înainte de împerechere, mugetul îl plesni în urechi, în craniu, de parcă cineva i-ar fi smuls creierul și i l-ar fi izbit cu putere de asfalt, baaf. Apoi, nu-și mai aducea aminte cum, odată cu nevoia stranie, necunoscută, care-l speria și-l ațâța, de a-l ucide pe omulețul din fața lui, mintea i se întunecă complet, pe loc, și când mâna caldă, cu pielea elastică și puțin puf a lui Ingrid îl strângea tot mai tare, parfumul ei, care multă vreme îi fusese indiferent, îi gâdilă nările și tăria lui îl ameți ca un pahar de alcool concentrat, dat pe gât fără răsuflare. -Nenorocitule, golanule, crezi că n-am văzut? Cine ești tu, mă, pe lângă mine? Un vierme! Cum îndrăznești să te uiți la femeia mea? Te omor! se năpusti asupra lui cu pumnii. Ingrid, zăpăcită, rămase locului, cu ochii holbați și mâinile desprinse de corp. Cei doi se rostogoliră pe treptele bisericii, până jos, în timp ce oamenii țopăiau, râdeau, cu fețele descompuse de căldură, ceva ce le bântuia nopțile și pe care-l presimțeau, pe care nu îndrăzneau să-l miroasă, așa cum se miroase o floare după o iarnă grea, de care te-ai plictisit și în care ai fi vrut să te sinucizi, în diminețile alea care-ți apar atât de clar, așa cum miroși sexul amantei, cu înfrigurare, cu teamă, cu neputință, și vrei, atunci, în ceață, când imaginea îți arde privirea, să nu te ardă, să fie senzația de infinit, de ocean, și ea nu e, nu e, pur și simplu, oricât te-ai chinui, uită de ea!, nu pot! nu pot! au strigat toți în cor. - Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace, n-auzi? Fir-ai tu al dracului! țipa Marin subțire. -Te omor, mă, te omor! gemea generalul, cu mâinile înfipte în părul celuilalt. Ca din pământ, un cerșetor fără o mână, cu o căciulă de oaie pe cap și nebun, pe deasupra, se repezi la ei, țipând și gesticulând: -Dobitocilor, dobitocilor!