Poezie
Înviere
poezie
2 min lectură·
Mediu
dedicată Anastasiei
“ Ştii, scumpa mea, de ce porţi numele Anastasia?
Pentru că înainte cu câteva zile să te naşti
eu eram în Athos,
muntele acela sfânt,
de unde se spune că pornesc stâlpii de susţinere ai lumii…
Acolo călugării se roagă neîncetat,
şi tot muntele miroase
a mir
de parcă
cineva,
din greşeală,
şi-ar fi spart sticluţa pe care o purta în buzunar
şi ar fi curs tot, tot
peste munţi
şi peste copaci
şi peste turlele bisericilor
şi peste bărbile părinţilor bătrâni…
De acolo, draga mea, ţi-am cumpărat cruciuliţa
pe care o porţi la gât.
Mi-a întins-o, cu mâini tremurătoare,
un părinte bătrân,
bolnav,
gângav,
mut,
şi care, pe deasupra
adormea, din când în când,
cu capul pe Scriptură…
în ultima zi,
când am fost să-mi iau rămas bun de la el,
l-am găsit în grădina cu măslini,
şi cum mergeam
aşa
călcând peste iarba uscată,
l-am văzut şezând pe o băncuţă,
În spatele lui,
un tufiş uriaş de floarea-pustiei,
îngălbenise…
puternic…
puternic…
mi-a luat mâinile în mâinile lui,
şi mi-a zâmbit…
Nu, n-am crezut niciodată,
eu ştiam
că oamenii sunt cele mai viclene animale,
că sunt răi,
şi mint,
şi se prefac,
şi iubesc puterea…
Draga mea,
scumpa mea,
învierea mea,
să nu fii supărată pe bătrânul tău tată,
şi dacă vei auzi
lucruri urâte despre el,
pentru că
vei auzi,
asta te asigur,
să nu-l judeci prea aspru,
şi ca să îţi înfrângi durerea din inimă,
gândeşte-te la numele tău
şi de ce ţi l-am pus…
Te las,
se apropie ora,
şi avocatul nu mi-a mai dat nici o şansă
acum că…”
aici s-a întrerupt…
Scrisoarea mi-a dat-o chiar ea,
după care a început să plângă
întâi încet, ca şi cum s-ar fi rugat,
apoi din ce în ce mai tare,
ca o ploaie torenţială de vară
ce spală tot oraşul
de mizerie…
02645
0
GP