Cea mai frumoasă viață

Încetul cu încetul, am început să mă droghez iar, şi am ajuns, pe nesimțite, să am vedenii, nopţile erau un fel de stări de veghe şi eram vizitat de tot felul de personaje, mai mult sau mai puţin reale. Aşa mi se părea atunci, a fost o perioadă incredibil de promiscuă, înceţoşată, ca şi cum aş fi stat tot timpul dincoace de perdea şi instinctele-mi s-ar fi manifestat în spatele ei, asemeni unui melc, pipăind cu ochii-antenă cleioşi, străvezii şi nesiguri, însă orbi în mare măsură, entităţile infernului de dincolo. Singur în cameră, stând şi fumând, cu urechile ciulite la oarecare posturi de radio, pupilele din vârful lujerelor carne se pliau pe fiinţe diforme, şi eu, aşteptând aici, rămâneam înfiorat, dar şi distrat, oarecum, de situaţia hipnotică purtându-mă în miezul ei. Într-o noapte a venit la mine un pitic cocoşat, cu un singur ochi lipit nesigur pe capul oval şi ţuguiat spre occipital, cu buze de maimuţă, albastre ca prunele uscate şi dinţi sacadaţi, căci la un moment dat ştiu că am simţit cum mi se prelinge ochiul antenă, de melc, alunecând înăuntrul gurii, ca într-o peşteră umedă de unde tocmai plecase o lipitoare gigantică, părăsindu-şi cuibul. M-am crispat instantaneu şi am rostit un cuvânt înfricoşat, iar trolul a plecat cu gesturi greoaie, nesigure, zâmbind ca un dement, asta s-a petrecut cu repezitorul, ca si când apeşi tasta fast-forward la dvd şi filmul, chiar de groază, devine hilar-grotesc, pierzându-şi din demonism. Imediat după asta am dat volumul la maxim, ca sa mă-ncredinţez că piticania a fost o închipuire, fiin’ca nu voiam s-accept că diavolul există, deşi teoretic, îi susţineam, cu violenţă, şi pe Dumnezeu şi pe Satana. Spre dimineaţă m-a luat somnul şi m-am prăbuşit într-o groapă cu vâscozităţi pe pereţii ce păreau vii, fără vise, neagră. Şi huma asta avea, aproape de fiecare dată când reuşeam s-o dibuiesc cât de cât, nuanţe de tot felu: vineţii, maronii, portocalii, roşii; cu regularitate, însă, reveneau spre funingine. Călătoream într-un cortegiu funerar, şi cu toate că mă arătam convins că omul, odată ce s-a născut, nu mai poate muri niciodata, oricât s-ar chinui, această evidenţă, deşi ar fi trebuit să mă copleşească cu bucuria florii nemuririi, de undeva, din adâncimi cutremurătoare prin vastitate, veneau veşti rare, dar la intervale regulate, scrise pe anume foi, foi prinse la rândul lor de un cablu, ca dintr-o fântâna ale cărei tuburi de ciment străbăteau, prin lungime, întâi subconştientul, de unde pornea primul tub, continuând cu mersul spre suprafaţă, adică semi-conştientul încă tulburat de puterea vieţii şi, într-un final, către gura ei, tubul lucidităţii, unde aşteptam, perfect conştient, următoarea veste. Ştiam că fântâna asta nu putea fi distrusă şi, în noaptea aia, cea mai bizară din toată viaţa, nemaiavând nimic de pierdut, m-am aruncat cu capul în jos, să-i dau de fund şi să mă răfuiesc cu fiinţele ce-mi trimiteau răvaşele infernale. Tot căzând mi-a înmugurit în suflet frica de durere, mână-n mână cu frica pură, apriorică, pentru a cărei esenţă imposibil de prins în mâna înţelegerii, asemenea mercurului înşelător, şi-au pierdut viața şi sufletele, geniile şi marii nebuni ai lumii. Şi-n străfulgerarea de panică străpungându-mă cu obiectul oţelit ce tindea spre asemănarea cu săgeata ideală, până la sângele ţăşnind din rănile sparte, ivite instantaneu în corpul viu al conştiintei, m-am apucat cu mâinile de cablu. Am intuit răceala lui de şarpe şi solzii regulaţi, a început să se mişte, să unduiască, încercuit din toate părţile de spaime, una mai rigidă ca alta, am căzut în hăul interminabil. Am atins, în timpul căderii în gol către subconştientul cast, sau, mai bine zis, către izvorul inconştientului, materia primă ce alcătuieşte veşnicia. Pentru o clipă, doar. Şi tot pentru o clipă am putut rezista vedeniei ce mi s-a deschis în mine ca un spectru-halo, instantaneu, în toate cămările fiinţei, trup şi suflet la un loc. N-am putut să rezist, din cauza groazei ce mă bântuia. Era ca şi cum cineva ar fi plantat, în fiecare celulă a trupului şi a sufletului meu, seminţe de spaimă, şi primăvara venise odată, demult, dar eu m-am trezit în plină vară, şi florile morţii mă alungaseră din mine: nu mai eram decât o grădină perfectă, invadată de flori carnivore. A doua zi la facultate a venit Curcanu şi m-a luat cu maşina, după care am mers undeva, pe un câmp în apropierea capătului tramvaiului 16 şi ne-am preparat o doză consistentă. Am aşteptat cu nerăbdare valul, culcaţi pe spate, pe scaunele BMW-ului său broscuţă, cumpărat de ai lui, cu condiţia să renunţe la marfă. Când a venit, ne-am lăsat duşi, într-o voluptate fără margini, pe care mi-o doream infinită în intensitate, vedeam heroina alergând prin tuburile venelor la aceeaşi viteză cu sângele, sângele purta heroina în braţe, ea se lăsa dusă ca un pui gudurat în braţele mamei, rolurile se inversau, sometimes, căci se impregnau una de cealaltă pân la identificare, nu mai ştiam când se făcea transferul înşelător. Stăteam pe boturile caiacelor, doi canotori extremi pe râuri repezi de munte, aşteptând, cu sufletul la gură cascade de apă cât mai înalte spre adâncuri, bucuroşi încă o dată de câştigul performanţei în atingerea acestui punct atât de râvnit de iubitorii de beţie artificială. N-a mai trecut mult şi cerurile s-au deschis, consecvente ca-ntotdeauna, primitoare, proaspete, fără să ne judece, fără să ne ceară nimic în schimb, şi din nou, ca într-un film protestant cu trucaje de doi bani, vizualul presupunea doua cartoane azurii ce culisau în dreapta şi-n stânga, în golul rămas ivindu-se ceva mai albastru, mai intens, mai dureros, suficient de romantic ca sa ne păcăleasca, şi acum, că totul e spre bine, că nimic nu e contrafăcut, că putem s-o luam de la capăt încă o dată, şi poate, după aceea, hai mai încă o dată, până când moartea sau ceva mai dulce decât ea ne-ar fi coagulat sângele, bunul nostru cel mai de preţ, garanţia supremă că orice s-ar întâmpla, chiar de s-ar abate asupra întregului pământ un război apocaliptic, ne-am regăsi unul pe altul, eu si Cucanu, undeva, într-un colţişor pe această planetă blestemată, nevăzuţi de nimeni, singuri cu marfa-n fiolă, cu sângele aşteptând să-şi strângă măcar pentru ultima oară la sân puiul cel mai drag, sensul întregii sale existenţe. Câmpul se lăţea de jur împrejurul nostru, deformat miraculos, număr de magie, albastrul, împrumutat dinspre tării, se îngroşa în miimi de secundă, uneori, total lipsit de discernământ, se subţia pe sub iarba masivă, reuşind să rămână verde, puţin mai încolo începea in mii de puncte uleioase, ca lacrimi prinse unele de altele, ca în Monet și van Gogh la un loc, într-un singur capăt, ciorchine uriaș orizontal, pădure seculară cu stejari-elefanţi cu trompele ridicate, pe undeva trecea trenul, nu l-am privit, i-am ascultat şuieratul fulgerător, atât de ireal, pentru o clipă am izbucnit amândoi într-un râs bolnăvicios, cangrenat, încercam cu mari sforţări să ne privim reciproc, sa ne transmitem explozia de mulţumire încetinită, aproape de comă, crescând în pielea inimilor ca fetusu’- n pântece, nu reuşeam, căci pleoapele erau prea grele, purtam pe gene găleţi de plumb. Albăstrea al naibii cerul ăla aşa liniştitor, nu mai ştiam ce înseamnă cuvântul grijă, nu ajungeam niciodată să naştem ceea ce ne umfla sufletele precum burţile gravidelor, târziu, de-abia a doua zi realizam c-o să reuşim, cu davaua, cel mult să gestăm în inimi bucurii adânci, fără sa ne bucuram de prima lor suflare, primul scâncet de bucurie extra-uterină. Cândva, am ieșit din mașină sa mă ușurez și să fumez, Curcanu se oftica să fumezi înăuntru: nu-i plăcea mirosul obiectelor atinse, mângâiate și îmbibate de fum, până la confuzie, ca și cum fumul ar fi lichidul necesar supraviețuirii obiectului respectiv. M-am pipăit pe deasupra buzunarului de la spate să găsesc bricheta, am bâjbâit, cu degete amorțite, am luat-o, somnambul, cu ochii încețoșați, cu creierul inflamat de alea 2 bile, mă simțeam împlinit, era cea mai tare senzație trăită și, de fiecare dată, drogat fiind, îmi spuneam că ăsta tre’ să fie raiul și că, dacă starea de liniște pe care ți-o dă heroina ar infinită, dacă, pur și simplu, n-ar lua sfârșit peste 3 ore, sau peste 6, și ar continua și a doua zi, și a treia, și a patra, și tot așa, până la sfârșitul zilelor pământești, și apoi mai mult, dincolo de moarte și, pornind de la secunda zero, de la prima clipă trăită după moarte, de la primul moment de veșnicie, -dacă veșnicia poate fi împărțită în bucăți-,și continuând cu al doilea, și apoi al treilea, și al patrulea, și al cincilea, și al miilea, și tot asa, fără de sfârșit, până pierzi șirul numărătorii, și bucuria devine mai intensă, mai liniștită, mai împăcată, văzând că șirul se pierde și senzația nu se mai sfârșește, și cu cât înaintezi în veșnicie, ori stai pe loc, căci veșnicia nu are momente succedanee, cu cât îți dai seama că, măsurând-o pământește, ai mers mai departe, cu atât bunăstarea sufletului tău se umflă, și crește progresiv, fără momente de regres, căci fericirea pură nu cunoaște descreștere, doar creștere, înaintare: atunci am căzut pe jos, inconștient: intrasem în comă. Când m-am trezit, aveam ochii închiși. Capul îmi vâjâia și mă durea, însa durerea nu era în mine, ci o percepeam de undeva, de departe, ca și cum aș fi fost conectat auditiv și, foarte slab, vizual, la o sală de tortură: venea spre mine, în valuri mortuare, durerea miilor de oameni, aduși în sala aia, durere fizică și sufletească, amestecată ca sudoarea și sângele, mai mult, sudoarea transformată în sange, pe amândouă căile, devenita una singură. Târziu, în noapte, am revenit parţial în mine, şi-am adormit, până spre încolţirea zorilor, mai bătrân ca niciodată, cu senzaţia că putrezesc… Viaţa îmi refuza moartea…