Gândind la ceea ce am sau n-am;
Îmi fug ochii în cer..
E-același cer de-acasă.
Un albastru intens și ars,
Un calm profund și rece..
Mașinile fugeau între mine
Și semafor
ca niște animale
Poema orașului se termină
În umbrele tăioase ale unui salcâm..
Aici, nu mai susțin nicio vină,
Și-s liber pentru cât timp rămân.
E o liniște din trecut;
Memento mori, suflet
Dus voi fi pe deal, la umbră eternă..
Într-un pământ umed și rece voi fi ascuns.
Pentru copiii noilor generații, nicio dilemă;
Numele meu impersonal va fi de-ajuns.
Dar până atunci, oare voi
Dintr-un subiectivism patetic
Regretam reclama cu carbogazoasa.
O asemănam cu o zi de vară,
pe când afară era toamnă.
Și de aceea o regretam.
Din nou să-mi fugă ochii spre nimic,
Dar știu că
Cu toții încercăm a profita
De ceea ce ni se oferă..
Încercăm prietenii ușoare,
Câte un zâmbet involuntar..
Viața privită ca un obiect culinar..
Un pic din aia,
O gură de asta.
Cel mai bine
Sunt umanul vid din camera mea..
Restul de lipsuri sunt amintiri,
raze discrete din zile obscure.
Lumini vechi luptă cu lumini noi;
Peste biroul meu veghează o stea..
soarele nemuritor din
În razele unei icoane,
realizez că strălucesc.
Doar că e icoană de program,
iar programul e al meu.
Copilașul meu.
Nu îți convenea handicapul meu;
E adevărat, știu că nu simțeam
nevoia de a
