În razele unei icoane,
realizez că strălucesc.
Doar că e icoană de program,
iar programul e al meu.
Copilașul meu.
Nu îți convenea handicapul meu;
E adevărat, știu că nu simțeam
nevoia de a
Cu toții încercăm a profita
De ceea ce ni se oferă..
Încercăm prietenii ușoare,
Câte un zâmbet involuntar..
Viața privită ca un obiect culinar..
Un pic din aia,
O gură de asta.
Cel mai bine
Sunt umanul vid din camera mea..
Restul de lipsuri sunt amintiri,
raze discrete din zile obscure.
Lumini vechi luptă cu lumini noi;
Peste biroul meu veghează o stea..
soarele nemuritor din
Dintr-un subiectivism patetic
Regretam reclama cu carbogazoasa.
O asemănam cu o zi de vară,
pe când afară era toamnă.
Și de aceea o regretam.
Din nou să-mi fugă ochii spre nimic,
Dar știu că
Dus voi fi pe deal, la umbră eternă..
Într-un pământ umed și rece voi fi ascuns.
Pentru copiii noilor generații, nicio dilemă;
Numele meu impersonal va fi de-ajuns.
Dar până atunci, oare voi
Poema orașului se termină
În umbrele tăioase ale unui salcâm..
Aici, nu mai susțin nicio vină,
Și-s liber pentru cât timp rămân.
E o liniște din trecut;
Memento mori, suflet
Gândind la ceea ce am sau n-am;
Îmi fug ochii în cer..
E-același cer de-acasă.
Un albastru intens și ars,
Un calm profund și rece..
Mașinile fugeau între mine
Și semafor
ca niște animale
