Iazuri

Minunata plantă de India, de care îți vorbeam

cu glas tremurat, glas de bărbat încă-n putere,

încă în stare să prindă cu ochii amărăciunea

din cedrii, otrăvitoarea plantă, spuneam, începe

încet să-și ridice mireasma din trupul tău niciodată

știut pe înserate când ziua intra cu de la Zeul voie

într-ale nopții carate. Adâncul de sub pleoapele mele

plin este de frunzele ei și parcă ași avea nu ochii cei doi,

ci o mie de ochi, și de zei ar fi ei.

Intr-o zi cu adevărat nu am să mai văd unde începe

chiar mâna, n-am să mai știu

unde-i talpa săracă-n argint și unde-i pustiu…

Atunci va veni cineva cu palma va trece pe vânt cum ar mângâia un mormânt din care trebuie

să viu în lacrima ta cum într-un tainic sicriu.