Poezie
Spaime
1 min lectură·
Mediu
Spaime
navighez pe același fluviu învolburat al timpului
în bărcuța mea denumită viață
valurile mă poartă în toate părțile
se prăbușesc peste mine
abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă
albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile
pe care nu le vor urma niciodată
imensitatea aceasta albastră din jurul meu și a iubitei mele
Maria
îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri
îl sufocă
nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului
cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp
nu vom ajunge niciodată la țărm
îmi zice Maria
la noapte vom face dragoste la lumina stelelor
și a aurorelor boreale
vom procrea dintr-un instinct ancestral
într-o lume sinistră a lui Poseidon
fără țărmuri
era glaciară a început
peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață
a sărutului lui Brâncuși
și ne vor reda pietrei
01998
0
FC