Ioan Jorz și-a lui poezie modernă

În general, poezia modernă este poezia cu mai multe curente, fiecare curent fiind mai ceva decât curentul Humboldt sau El Nino. După cum se poate bănui, curentul este o masă apoasă sau de aer, care umblă și ea după cum o bate vântul. Când te bate între urechi, ți se poate umfla a curent literar. Nu e cazul poetului Ioan Jorz, autorul fiind străbătut doar de curentul alternativ. Curentul ăsta bate-n cap când la unul, când la altul. (Într-o vreme, a bătut și la mine, dar nu eram acasă, că-n momentul acela tocmai băteam câmpii, așa că am scăpat nebătută, deși, uneori, mă mai umflă și pe mine câte un curent răzbunător, care mă duce, dracu știe unde și de unde mă-ntorc numai cu taifunul, după ce m-am dezumflat). Revenind la viață și la opera lui Ioan Jorz, putem spune că ea, adică opera, este una modernă, adică foarte nouă și nicidecum veche, cum s-ar crede după vârsta și poza autorului Această operă are doua direcții distincte: prima direcție este spre Giurgiu, de unde poetul aude câinii pe care i-a cântat într-un poem pentru care a primit un întreg cor de iambi suitori către lună, dar și alte semne de rucunoștință, în urma cărora poetul a fost nevoit să se vaccineze antirabic. (Nu știu dacă vaccinul a prins sau nu). Demnă de admirat această dedicație canină, cu-atât mai mult cu cât cei mai mulți dintre poeții contemporani preferă să taie frunze la căini și nicidecum să le dedice poeme, de parcă patrupedele astea n-ar merita aceeași apreciere precum caii verzi de pe pereți! Tot pe această direcție, poetul plimbă ursul, uneori repejor, alteori încetișor, pentru a nu zdruncina lanțul metaforelor ce curg melodios, (ca un valse-tango cu refrenul: lina-lină, ești cea mai miștoacă bubulină), în ciuda criticilor cu care poetul se găsește permanent pe picior metric de război. Fiind iute de picior, bate tactu’ repejor. A doua direcție a operei jorziene duce în mai multe direcții și este egală cu prima, dar de semn contrar. Luându-te după semnul ăsta, ajungi la est de Eden, din care Eden poetul extrage delicat câte-o zoambă. Aș fi preferat să extragă rădăcina pătrată sau chiar un dinte, ar fi fost olecuță mai puțin sinistru. Dar, nu, poetul a preferat suspansul suspendat de-un fir de păr despicat în patru, lăsând loc de nedumerire cititorului neavizat: zoamba asta, e de tipul frankenstein, de tipul vodoo, sau e de-o tipă moartă. Aceasta-i întrebarea! Negăsind răspunsul, cititorul se duce la culcare sau la serviciu, funcție de momentul nefericit al lecturii, rămânând într-o stare prelungită de anxietate, vecină de palier cu apoplexia. Dacă cititorului nu-i convine starea, se poate duce dracului cu întrebarea lui cu tot, autorul păstrând suspansul de-a lungul întregii sale opere în desfășurare și, fiind un clasic în viață, are viața înainte, că înapoi e podul rupt! Critic lateral, Mătrăgună p.s. Vor urma cuprinsul și-o încheiere judecătorească.