Frumos și sfînt e tot ce mă-nconjoară
Cînd le privesc prin prisma de iubire
Și roua ce i-o simt ca fericire
Pe inimă-așezată mă-nfioară
O rază vine caldă și ridică,
Spre inimă și cuget acel
La marginea lumii, unde apele mării
Se scurg în izvorul ce macină cerul,
Amurgul se-ncheagă în zorii de ziuă,
Acolo, se-ascunde mereu adevărul.
Pe-un deal ce unește doar ochii și
Singurătatea subînțelege tăcerea născută în parc pe alee
Ce cu ochii închiși pășește printre suflete
Războiul ce îl poartă cu sine nu se încheie,
El numai se ascunde,după ecouri de urlete.
La
Acel jertvit cu ochii în lumină
Și inima ce-i piatră dintr-un bloc
Cu gîndul înspre stele de furtună
Lipsit de trista steauă cu noroc
Penița sa-i o arm-a nemuririi
Iar mîna-i instrument de
Substanța ce alimentează a inimii bătaie
Cu gazele sale de eșapament eliminate
Învăluie creierul,paralizînd o bună parte
Din gîndurile ce zboară prin ochii de ploaie
Deci bătaia ei ne
Un vînt străbate mintea-mbătrînită
Ce luminează-n veșnicie cu-al său gînd
Copil bătrîn,ce tot copil rămîne
În suflet,căci cu trupu-i un pămînt.
Doar amintirile sunt încă vii,și zburdă
Prin
I
De după norii negri, în tainic miez de noapte
O galbenă lumină reflectă-un suflet viu
O inimă de geniu, în piept îi spune șoapte
Ce face să se simtă într-un amar pustiu.
II
De marmoră
