Poezii

Frumos și sfînt e tot ce mă-nconjoară Cînd le privesc prin prisma de iubire Și roua ce i-o simt ca fericire Pe inimă-așezată mă-nfioară O rază vine caldă și ridică, Spre inimă și cuget acel

La marginea lumii, unde apele mării Se scurg în izvorul ce macină cerul, Amurgul se-ncheagă în zorii de ziuă, Acolo, se-ascunde mereu adevărul. Pe-un deal ce unește doar ochii și

Singurătatea subînțelege tăcerea născută în parc pe alee Ce cu ochii închiși pășește printre suflete Războiul ce îl poartă cu sine nu se încheie, El numai se ascunde,după ecouri de urlete. La

Acel jertvit cu ochii în lumină Și inima ce-i piatră dintr-un bloc Cu gîndul înspre stele de furtună Lipsit de trista steauă cu noroc Penița sa-i o arm-a nemuririi Iar mîna-i instrument de

Substanța ce alimentează a inimii bătaie Cu gazele sale de eșapament eliminate Învăluie creierul,paralizînd o bună parte Din gîndurile ce zboară prin ochii de ploaie Deci bătaia ei ne

Un vînt străbate mintea-mbătrînită Ce luminează-n veșnicie cu-al său gînd Copil bătrîn,ce tot copil rămîne În suflet,căci cu trupu-i un pămînt. Doar amintirile sunt încă vii,și zburdă Prin

I De după norii negri, în tainic miez de noapte O galbenă lumină reflectă-un suflet viu O inimă de geniu, în piept îi spune șoapte Ce face să se simtă într-un amar pustiu. II De marmoră