Poezie

Iar Ana

Pentru Iarina

2 min lectură·26 iunie 2026

Mediu

Ziua te clădeam, noaptea te surpai:

Creștetul-ți se deschidea precum corola,

Fâșiile-ți se rupeau cu trosnet

Preschimbându-se-n șerpi nestăviliți

Și-mi invadai amorfă trupul.

Cum bagi degetul mare pe sub coaja portocalei,

Așa te-ngrămădeai și tu prin spațiul îngust dintre craniu și creierul meu;

Îți simțeam deplasarea anevoioasă,

Pornită să-ți lași mucina drept pericarp peste punctul meu de minte.

Prin inimă, fâșii din tine se-ncăierau de mi-o șifonau toată,

Mi-o boțeai de mi-era rușine să mai ies cu ea pe stradă

Și, deci, trebuia s-o calc iar și iar —

Știi tu oare cât de greu se calcă inima?

În fine — ziua, deci, ți-adunam bucățile laolaltă

Și te clădeam la loc:

Mă grăbeam, întindeam sforile, măsuram locul, săpam șanțuri

Și mereu lucram, te ridicam,

Te sudam, zugrăveam, coseam și, recunosc, te mai fixam și cu salivă.

Degeaba.

Orice lucram, noaptea se surpa.

Așa că, într-o zi, clădindu-te cum o mai făcusem,

Ți-am strecurat între coaste o mică mănăstire.

Era cartonată, cu vitralii din staniol

Și c-un candelabru dintr-o lumânare pastilă și-o sârmuliță.

I-am pus în centru și-un capac de fanta; l-am umplut c-un strop de apă

Și mi-am scufundat arătătoru’-n ea.

(pleosc pleosc pleosc)

L-am șters c-un șervețel alb, am luat în palmă mănăstirea

Și ți-am fixat-o-ntre coaste.

A doua zi, când m-am trezit,

Erai acolo, iubito, frumoasa mea iubită.

Ochii, nasul, gura, capul mâinile picioarele toate ți-erau la locul lor.

(Poate doar inimile ni se-ncurcaseră de la atâta zbenguială;

Dar, la urma urmei, cine mai ține socoteală?)

—Bună dimineața, ți-am spus.

—Bună dimineața, mi-ai răspuns și ai zâmbit.

0011

Arin Donciu. “Iar Ana.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/arin-donciu/poezie/14203416/iar-ana

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.