Eseu de noapte X

Nu am deprins gustul renunțării ori de câte ori părea că îmi intinde câte o mână prin mesagerii care îi căzuseră neputincioși victime. Renunțarea este înșelătoare, îmbietoare, Fata Morgana a serenității și împăcării cu sine. Nu este nici pe departe împăcare cu sine, acceptare de sine...este doar abdicare întru întuneric spiritual și personal, cădere lină într-o negură groasă, somnolență a simțurilor, a dorinței și a voinței. Este moarte clinică. Este anestezierea totală a propriului Eu, zbaterea ulterioară inutilă spre reînviere și reconstruire interioară. Semeni ai mei infestați, sper eu că nu iremediabil, fredonează mecanic refrenul care astupă treptat supapele prin care curenți de conștiință de sine se zbat să pătrundă. Lupt să le țin deschise, dar ei zvâcnesc terminați și parcă mă imploră cu priviri translucide ce nu le aparțin să îi ajut să se sfârșească mai repede. Mă străpung cu răceala ochilor lor și mă cutremur cuprinsă de confuzie: pentru mine știu ce este mai bine, dar pentru ei... Cine sunt eu să vreau și pentru ei?