Nu aud pașii!
Nici ai inimii mele,
Nici ai poeziei din stele,
Aud,
Doar neliniștea firii
Și-a nemărginirii,
Smotocind
Buzele gândului
Și-a cuvântului,
De simt,
Lacrima sufletului,
În
Un boț de argilă,
sta pitit prin cerc de ape;
prea mult soare,
stuf și floare
lăcrimând...
surâzând,
tu pe aproape,
mâna o scufunzi adânc,
până la un boț nătâng...
tremurând se
Am înțeles că critică nu place
și nici poezia nu vă place,
decât așa cum crede,
un editor care nu vede,
cuvântul și gândirea,
decât după cum îi este firea;
curaj nu are să arate,
poate unui
Îmi place să cred că pe un site,
ce-i frumos arde în cupe de jad,
dar se pare că n-au ronțăit,
bucățile de verb care cad,
în colț fără opaiț și mucegăit...
doar fulgerând scârțâit,
un zbârnâit
Toaca bate!
Prin vâlcele,
Agățat-au de scai, stele,
Nevăzutele tălăngi
Și-ntre trestii,
Doina curge,
Lângă vise demiurge...
Iese fum din plita veche,
Iară timpul nepereche,
Gând m-a ucis, la orice apus,
Nesupus,
Inimii mele...
Iar stele din ochii de foc,
Se joc,
În șoaptele lacrimilor fierbinți,
Cuminți,
Doar cuvintele adorm,
Când sufletele noastre n-au
De sărutul devine un mac,
Semințele arunc să fie de leac,
Pururi unor spice de grâu,
Ce ne ascunde până la brâu,
Goliciunea unor suflete calde,
Bântuind pe poteci ce ne arde,
Talpa
Lupoaică gem
Și-nsemn,
Tărâmul nevăzut
Cu un sărut,
Cernut, căzut,
Deși n-am vrut
Și m-am temut,
De clipele târzii,
Că n-ai să vii…
Lupoaică alerg,
In cerc,
Cu gândul
Și
E răsărit...
Și vise fug în frigul gândului
Vibrând sfâșietor prin adierea vântului...
Doar unda cântului.
Aduce iubirea în strune de vioară,
În adâncimea ochilor ca prima oară
Și tot în mine
Atât dorit-am eu,
Ca-n gândul meu
Înconjurat de curcubeu,
Tu,
Să fii floarea de mac,
Să nu mai pot să zac
Atâta vreme fără leac,
Eu,
Să-ți pot uita privirea
Și-n dor
Suflet-frunză aurie,
Ochi maiastru îl mângâie,
Și îl scaldă-n apă vie
Ca iubirea să-l învie;
Suflet-frunză ruginie,
Mă străpunge în o mie
Vise, aruncând în vijelii,
Mustul anilor
AM