La cules de rodii în cartierul Rahova 33

L-am vizitat pe tata la Sinaia la Castelul Peleș în vara lui 1977. Muncitorii de la uzina bucureșteană Energo Reparații făceau de fapt o vacanță în spațiile și grădinile Castelului, cum nici un muritor de rând nu și-o putea permite. Așa am ajuns să văd timp de o vară întreagă văile și pădurile din Carpații Meridionali, oprindu-mă din gară în gară, intrând în librării, descoperind ediții rare. De exemplu „Micul Dicționar Enciclopedic” pe care l-am văzut la Sulina cu câteva veri înainte. Nu știu cine a cumpărat într-o singură zi cele trei exemplare. În Sulina, se pare, nu trăiau numai pescari și pușcăriași, ci și unii care răsfoiau enciclopedii. Eh, aici în Sinaia or fi venit mai multe exemplare și am reușit să găsesc „Micul Dicționar Encliclopedic” într-un colț, printre cizme de cauciuc, bocanci și vederi palide de la stat în vitrină cu fața spre munte. Tot aici așteptau cuminți volumele de poezii ale lui Lenau, un poet bănățean uitat de mulți, dar cei care l-au citit păstrează poezia lui pe raftul din față, apoi dicționare în ediții rusești sau RDG-iste. Erau cărți serioase, cartonate și ușor de mânuit. Culorile coperților lăsau de dorit, dar asta nu era important pe vremea aceea. Important era să ai dicționarul tău, să nu mai stai serile prin biblioteci sau să trebuiască să conspectezi prin facultate, care seara era și ea supusă aceluiași romantism exagerat de lipsă de curent și de căldură. În fața Castelului era liniște. Nu prea mulți ajungeau până la poartă. Milițienii care îl păzeau stăteau cu privirea spre pădure, pierduți, cu o expresie de mare siguranță. Nimeni nu putea fi atât de caraghios să atace Castelul, în care din când în când se dădea căldura mai tare, se aprindeau candelabrele pentru vizitatorii din alte țări, cărora președintele Nicolae Ceașusescu doreau să le arate, ce frumoasă este casa lui de vacanță la poalele munților. Castelul merita văzut. Taxa de intrare nu costa mult. Puteau fi văzute tablouri din fosta colectie regală, mobile originale, perdele ce cădeau în valuri, cusute cu ață de timp. Cu ce impresiona acest castel cel mai tare, erau munții cu singura lor menire: să-l păzească pe veci, de acolo de sus, de după nori, adică din cer, cu umbra zăpezilor. Îmi luam la mine, când plecam spre Pisc Câinelui sau spre Babele, un borcan cu mere rase de un kg, ce costa știu bine 1,50 lei și o varză proaspătă de la țăranii din Piața Sinaia de 1 leu și o carte. Tata hotărâse că mâncarea pe zi nu poate costa mai mult de 5 lei. La Sulina în verile dinainte făcuse socoteala și ajunsese la concluzia că masa pe zi costa doar 3 lei. Îmi dădea banii și eu nu aveam decât să mă descurc. El mânca la cantină, la restaurant sau la tot felul de doamne miloase și blonde. Nu, nu am pus întrebări, am luat banii, i-am împărțit și eu cum am putut și nu știu cum s-a făcut, mi-au ajuns în acele vremuri și de mâncare și de cărți și când nu aveam, mergeam pe jos. Îi invidiam pe cei care își puteau permite telefericul spre Piscul Câinelui. Dar asta am mai povestit. Porneam dimineața și mă întorceam seara. Rar coboram pe ruta care ducea până în Bușteni. Drumul acela era abrupt, stâncos, primejdios și cine îl cunoaște, știe că la prima vedere nu pare, dar te fură încet dar sigur. Dovadă sunt multele cruci ale celor care și-au imaginat că sunt mult mai înțelepți decât muntele. Singură nu m-am încumetat mai departe de Babele, de cabana Caraiman și apoi spre Cruce. La Omul n-am reușit să ajung niciodată. Acolo în ceață de multe ori întâlneam aceeași ciobani, care trăiau altă viață decât noi. Stăteau calm de vorbă, întrebau ce mai e prin vale și apoi cu un „ziua bună”, scoțându-și căciulile de blană, proptiți într-un ciomag lung, plecau mai departe încercuiți de câiinii care păreau fioroși, dar nu făceau rău nimănui. Ei, câinii, majoritatea cu blană albă sau neagră, atât știau: să mâne oile și să stea cu urechile ciulite, la ce le spune ciobanu, care ba vorbea, ba fluiera... pe înțelesul câinilor, bineînțeles. De la unul dintre ei mi-am cumpărat o cămașă de lână țesută de ei în casă. Se mai cosea și se mai prelucra lâna și blana, acolo în casele din văile Carpaților. Am mai cumpărat o gentuță(săculeț cusut cu sfoară) din pânză maron, o culoare caldă, de la un cioban, unul și mai calm și mai căzut pe gânduri decât ceilalți. O am și acum. Are un portofel mic exterior pe care el, cu un ac mare a desenat „Sărutul” lui Brâncuși. Nu știa cât să-mi ceară, i-am dat toți banii, 55 de lei, țin minte, mi se părea că-s prea puțini la cât era de frumoasă. Tinând cont, că pânza din Carpați este și astăzi neschimbată, că a văzut lumea, a meritat banii, pe care ciobanul i-a băgat smerit într-un buznar interior în cojocul lui cu miros de oaie. Tata nu întreba ce mănânc, unde sunt, mă saluta dacă eram dimineața la micul dejun. Viața părea să treacă încet, timpul era cronometrat de lumină, de ceață și de tradițiile de prin părțile locului. Acolo sus rododendronii erau peste tot. Oile erau ghidate(mânate) cu grijă de ciobanii acelor vremuri. Ei trăiau sus pe munte și coborau să-și vândă marfa. Cele două lumi nu se intersectau prea des.