povești de adormit oameni mari

...apoi s-a făcut întuneric și tot atunci un bol de lumină pâlpâia în blocul vecin

ne-am dus pe pulă mi-am zis la teve nici o știre probabil sărise vreo siguranță de la tablou câinii urlau ca turbați eu stăteam întins pe parchet așteptând habar nu am ce poate clipa aceea când totul ar fi trebuit să se crape ca un dovleac copt ca o pizdă ca o felie de pepene

era un vis ori realitatea o tăiam cu cuțitul chestia e că aveam în memorie un metru cub de iluzii prima trotinetă cumpărată de taică-meu prima femeie care mă făcuse bărbat aveam și poze cu ea ăla era momentul când hotărâsem să îi spun te iubesc -ce prostie- mă târam pe parchet căutam o brichetă un băț de chibrit o lanternă mă loveam de fotoliu treceam pe sub masă ca printr-o tranșee în stânga și-n dreapta hazard nu apuc să ridic capul țac-pac mașina de spălat începe să toarcă nu venise curentul electric cu toate acestea ea își făcea datoria se învârtea trosnea păcănea

curios

foarte curios

masa din living începuse să tremure cele două fotolii la fel toate lucrurile începuseră să se ridice înspre tavan cam de un cot apoi încă de unul și tot așa se învârteau haotic ca și cum ar fi fost posedate ori vreo energie cosmică le imprima această mișcare

în atare condiții eu eram la mâna destinului stăteam pironit pe parchet minunându-mă

nu găseam vreo explicație logică cărțile din bibliotecă căzuseră și ele pe jos se deschideau apoi se închideau de parcă cineva le-ar fi citit cu o viteză fantastică literele se dezlipeau și pluteau prin cameră formând fraze aleatorii becurile din lustră pâlpâiau ori mintea mea o luase razna priveam în gol și citeam cuvinte precum trezește-te mergi mai departe deschide ochii și vezi priveam în gol și golul acesta se tot mărea mi se părea a fi un vârtej ori poate altceva cert este că masa fotoliile paharele și tot ce mai rămăsese prin cameră luau acea direcție ca și cum un magnet cu o forță imensă le-ar fi atras

eu mă agățasem de calorifer îl țineam strâns cu amândouă mâinile în cele din urmă nu am

mai putut să mă țin și golul acela mă smulse într-însul eram acum în el ca în burta unei balene

senzația era ca aceea când te afli într-un tren de mare viteză și traversezi un tunel foarte lung de mii poate de zeci de mii de km pluteam în acel gol fără să mă lovesc de nimic uneori aveam impresia că stau pe o bancă într-un ceva în mișcare ori că circul de-a lungul unui fluviu imens de fapt mă aflam în propriul meu corp navigând prin venele mele prin artere prin capilarele mele în felul acesta mi-am văzut propriile organe plămânii ficatul am alergat prin toate cele patru camere ale inimii aici se pompa sânge în toate direcțiile iar eu eram acolo în propriul meu corp alergând ca un virus într-o parte și alta am ajuns în creier am străbătut emisferele am văzut sinapsele legăturile dintre gânduri și fapte

când am ajuns în spatele retinei totul s-a oprit ca prin farmec eu stăteam tolănit pe acea bancă dintr-o dată au început să curgă imagini peste imagini ca într-un cinematograf erau imagini cu maică-mea și cu taică-meu apoi și cu mine când abia mă născusem apoi un drum de țară prăfuit o casă bătrânească o masă în mijlocul tindei și un sicriu lumea vorbea în șoaptă maică-mea aprindea lumânări și le așeza la capătul mortului bunica îmbrăcată în negru învârtea cu o lingură mare de lemn într-un ceaun uriaș mirosea a fasole gătită a tămâie și lacrimi dospite imaginile se schimbau priveam înmărmurit o casă în flăcări MăGDINA voiam să strig să răcnesc cu toată puterea alergam pe plajă ne bălăceam în apa albastră a mării mirosea a iarbă de mare carne arsă tămâie și mir

eram în clasa a doua mergeam înspre școală cu ghiozdanul pe umeri un coridor imens lumini de neon galbene eu întins pe o masă fragmente și poze vis întrerupt și comă profundă

alerg alerg încontinuu văd dormitorul părinților mei taică-meu căzând ca un stejar falnic în mijlocul camerei

nimic nu mă poate opri viața este o luptă îmi tot repeta EL eu într-un bar cautând să uit în mine nimicul cu o sută două de vodcă cu nopți nedormite pe te miri unde somn întrerupt vomă

un COPIL obligații era timpul să o iau de la capăt să mă implic așa cum niciodată n-o mai făcusem puteam să îl cresc singur cu propriile mele puteri fără niciun ajutor din afară

la douăzeci de ani viața o tratezi cu indiferență nu ai principii solide lași totul să se rezolve de la sine la patruzeci o vezi altfel poți lua decizii cu toată convingerea că așa este bine mai poți crește un copil mai este viața o luptă mai ai certitudinea că mergi pe același drum

cine îmi putea schimba opiniile despre viață hotărârea deja o luasem

alte și alte imagini se derulau timpul nu mai avea vreo importanță majoră clipele nu contau anii nici atât maică-mea stătea întinsă pe pat mă rugase să îi aduc un pahar cu apă când m-am întors cu paharul în mână doar zâmbetul ei l-am văzut și ochii aceia verzi sclipind ca pentru ultima oară

o lacrimă se scurse pe parchet ori poate doar o picătură de apă nu nu se evaporă ci pătrunse în el

un miros puternic se răspândi prin living acel miros de pământ proaspăt ca după o ploaie de vară

eu trăind