Lasă-mă să-ți spun, minune,
că niciodată visul nu e vis
decât
atunci când e visat
în visul cel mai adevărat,
în visul cel mai ne-visat...
Lasă-mă să-ți șoptesc, iubire,
când pașii tăi vin
Unde s-a născut
firava noastră iubire?
într-o clipă închisă în nemurire
sau în sufletul tău?
Unde se preschimbă frumusețile în eternități?
în mit?
sau în desăvârșire?
Nu uita clipa ce se
Nu-mi spune, dor de dor nebun,
unde s-ascunde clipa
care se naște,
mereu,
din visele mele
încă nevisate.
Nu-mi spune, dulce glas,
că ființa-mi încă n-a uitat
pașii singurătății
într-un
Îndepărtata mea dragoste,
spune-mi,
nu-i așa că timpul nostru
s-a pierdut,
jucăuș, rătăcindu-se printre
infinitele,
neînțelesele,
neatinsele
labirinturi ale uitării?
Spune-mi,
nu-i
Când frunza se prinde-a se-nroși
și valea se preschimbă în adânci melancolii,
aștept, iubirea mea de-a pururea,
să vii,
să-mi vii.
Nici nori,
nici ploaie,
nici păsări călătoare,
dorul nu
Mi-e dor de unicul tău zbor
purtat în adevăr;
Mi-e dor de singura ta vorbă
șoptită în noaptea
tuturor
mărturisirilor.
Nu știu de singura-mi trăire,
acum,
aici
și pentru tine,
o să-ți
În ce clipă-ai dispărut
de pe podul de argint?
căci eu priveam adânc în lac,
căutând chemarea,
și când ochii-am ridicat
nu erai, era doar seara.
În ce vis te-ai strecurat,
sub ce timp,
Sună în noapte
glasul porților uitate,
ca gândurile și simțirile deșarte
picură ploaia de vise departe.
Nu știu de pot să-ți spun,
limpede izvor de sub cetate,
cum m-am făcut asemeni
Când luna-și vede chipul
zâmbind adânc în lac,
când adierea nopții toată
sub umbrele himere se tot pierde,
pășesc tiptil și mă ascund
după copaci,
ca nimeni să nu-mi știe
făptura să mi-o
Sunt umbră în zbor
și mă scald
în taina lui a fi;
și mă cobor, și mă înalț,
cu o iluzie în fiecare braț;
Sunt umbră în zbor
și pot să ajung
acolo unde doar gândul
chef are de ajuns;
și
Curând vor înfrunzi iar copacii
și eu am să mă pierd
sub umbra lor;
Curând inima mea se va naște,
din nou,
în seva plantelor,
nefireștilor plante;
nefirească inima mea...
Curând voi fi
Când mă întreb,
răcoarea îi surprinde pe toți
și nesfârșirea
se transformă
piatră pe frontispiciul ideii,
într-o mare singurătate.
Nu cred că înotul spre nicăieri
poate duce la transformări
AT