Miresme dulci de tei în floare
se-aștern tăcute
între noi.
Tu poți, în blânda ta uitare,
să te cufunzi în ieri
și să revii?
sau doar pustiul te străbate
cu tot trecutul care-a fost?
Nu
Când să te caut?
Când vântul se furișează
printre crengi și-mi șoptește cuvinte uitate
la margini de destin?
Poate că am greșit calea
și labirinturile se arată iară
pașii mei așteptându-i
Cu grija clipei care vine,
te-am rătăcit printre-amintiri
și-am tresărit
când dimineața
zvonuri de dulci imagini,
cuprinse de eternitate,
în față le-aveam iar.
Nu cred că doar cărarea
Eu nu știu cum să te fac
să simți
atingerea,
de aici, din lumea mea,
pot doar să creez
poduri imaginare,
peste zări
și peste mare,
pot doar să clădesc
porți
în timp...
sau să pătrund
în
Dacă e să mă laud
vreodată
cu zborul,
mereu căutătorul
spre tine,
m-aș lăsa purtată de aripa lui,
a infinitului,
m-aș lăsa visată de el,
numai de el,
enigmaticul meu cavaler,
spre insule
Într-un înveliș plin de iubire
m-am strecurat pe înserat,
în taina ce răsare-n fața
nemuritorului destin.
Cu o sfială cu greu ascunsă
mă-nchipui glas de neuitat,
cântând în adâncimi de vis
Cântecul din cer albastru
se preschimbă în destin
și mă-nalță, tot mereu,
pe mine,
singura ce știu,
la rangul de regină
al misticului dar de-a fi.
Nu cutez să mi te-alătur,
dor înscris în
Sunt un strop de rouă
uitat într-un gând
și gândul uitat de el insuși
într-un vis neștiut.
Sunt mereu adierea
șoaptelor târzii,
când te prinde tăcerea
nesperatei iubiri.
Sunt acum,
sunt
Ninge cu întregul meu dor
peste poiana sufletelor
uitate,
de iubiri neacceptate...
Ninge peste întreaga mea idee
de a fi...
mereu aici,
sub umbra micilor scântei
de prin nămeți de
Să nu te-ntrebi, iubite,
de ce ploaia
scut s-a făcut
amăgirilor de început
sfidând uitarea...
Să nu mă cauți, vis pierdut,
în raza dimineții,
căci aripa dorinței s-a pierdut
și s-a
Un călător sunt printre munții
iubirilor uitate
și mă închipui visătorul
ce-aprinde iar fiorul
din zori
și până-n noapte.
Te caut și pe tine,
te răsar uneori,
dar vorbele puține
mărește-al
Nu-ncerca
să mă uiți,
cântec uitat în fapt de seară,
ca o mică comoară,
nu încerca
să mă uiți...
Lasă-amintirea să îți răsară
mereu trăirile târzii,
Lasă minunea să te-nfioară
când
Când se văd-n zare
lungi dovezi de păsări rare,
eu mă-nchipui vestitor,
tainelor,
nemuritoarelor,
nespuselor trăiri,
ce prin timp
și prin destin
se arată;
ție ți-aș putea spune
că doar
Când se-anină-n codru verde
glas de noapte,
plin de șoapte,
mă surprind gândind
că nicăieri,
că niciodată,
firava-mi ființă,
cânt uitat de mandolină,
cânt uitat sub o sulfină,
veste n-o
Sub chipul zvelt, dar tainic
de-atâtea amintiri,
mă recunosc sub semnul
intrărilor
în lumile ce nu se lasă
lui a fi
decât întoarse-n roată.
Mă chemi în susur lung
de dimineți,
mă cauți în
Tu ești singura iubire
pe care
să o definesc
nu pot.
Caut sensul ei în noapte;
întreb visul,
întreb steaua,
întreb luna știutoarea,
întreb crengile
și-ntreb marea...
nimeni nu-mi
Ce naște o iubire?
Un gând?
Un ideal,
un gest,
o amintire?
Sau e doar tainica
îmbrățișare
ce apare
când te aștepți
mai puțin?
Ce durează o iubire?
Un vis ce se repetă?
Un drum mereu
Unde ai să mă cauți
când frunzele-nserării
vor fi
doar amintiri?
Unde ai să mă bănui, oare,
când nici iubirea,
nici uitarea,
semn nu-ți vor mai fi?
Poate doar în visu-adânc,
căutând,
Când,
privind spre alte orizonturi,
luna-și pleacă-n lac făptura,
tu nu încerca, pierdute,
să renaști în ea minunea.
De prin codru,
De prin văi,
nu vei fi învingătorul
urmelor...
chiar
Să nu te-ncrezi, dulce fior,
în șoaptele umbrelor,
ci lasă înserarea vorbelor
să fie drum poveștilor
de-amor.
Să nu privești în față luna
în nopțile de dor,
căci ea nu poate fi decât un
Lumina înserării
se prinde-a se roti,
iar glas ascuns în șoapte
preface
minunea lui a fi.
Nu te mira, destine,
că-n umbra ei de vis,
o lume se deschide
acum,
aici,
tărâm de
Într-o noapte,
tainică noapte,
cufundată în propriile șoapte,
stă iubirea mea;
neștiuta,
nevisata,
nechemata
esență a mea...
Cunună de flori
se preface
ea, minunata,
când pana
Nimenea nu știe
de ce în raza nopții târzie
șoapta iubirii
se naște
și se cuprinde
în zborul-dorul-călătorul de departe.
Nimenea nu bănuiește
că uitarea nu-și găsește
poartă către
Știi tu oare că izvorul,
veșnic falnic călătorul
dor
s-a oprit pe drum
și-așteaptă,
închizându-se în șoaptă,
semn de soare
și de nerăbdare
de la tine?
Știi tu oare că ecoul,
prea înaltul
AT