Angela Tipa

Cântecul din cer albastru se preschimbă în destin și mă-nalță, tot mereu, pe mine, singura ce știu, la rangul de regină al misticului dar de-a fi. Nu cutez să mi te-alătur, dor înscris în

Tu ești singura iubire pe care să o definesc nu pot. Caut sensul ei în noapte; întreb visul, întreb steaua, întreb luna știutoarea, întreb crengile și-ntreb marea... nimeni nu-mi

Mi-e dor de unicul tău zbor purtat în adevăr; Mi-e dor de singura ta vorbă șoptită în noaptea tuturor mărturisirilor. Nu știu de singura-mi trăire, acum, aici și pentru tine, o să-ți

Unde ai să mă cauți când frunzele-nserării vor fi doar amintiri? Unde ai să mă bănui, oare, când nici iubirea, nici uitarea, semn nu-ți vor mai fi? Poate doar în visu-adânc, căutând,

Sub chipul zvelt, dar tainic de-atâtea amintiri, mă recunosc sub semnul intrărilor în lumile ce nu se lasă lui a fi decât întoarse-n roată. Mă chemi în susur lung de dimineți, mă cauți în

Sunt un strop de rouă uitat într-un gând și gândul uitat de el insuși într-un vis neștiut. Sunt mereu adierea șoaptelor târzii, când te prinde tăcerea nesperatei iubiri. Sunt acum, sunt

Ninge cu întregul meu dor peste poiana sufletelor uitate, de iubiri neacceptate... Ninge peste întreaga mea idee de a fi... mereu aici, sub umbra micilor scântei de prin nămeți de

Miresme dulci de tei în floare se-aștern tăcute între noi. Tu poți, în blânda ta uitare, să te cufunzi în ieri și să revii? sau doar pustiul te străbate cu tot trecutul care-a fost? Nu

Când se-anină-n codru verde glas de noapte, plin de șoapte, mă surprind gândind că nicăieri, că niciodată, firava-mi ființă, cânt uitat de mandolină, cânt uitat sub o sulfină, veste n-o

Lasă-mă să-ți spun, minune, că niciodată visul nu e vis decât atunci când e visat în visul cel mai adevărat, în visul cel mai ne-visat... Lasă-mă să-ți șoptesc, iubire, când pașii tăi vin

Lumina înserării se prinde-a se roti, iar glas ascuns în șoapte preface minunea lui a fi. Nu te mira, destine, că-n umbra ei de vis, o lume se deschide acum, aici, tărâm de

Într-un înveliș plin de iubire m-am strecurat pe înserat, în taina ce răsare-n fața nemuritorului destin. Cu o sfială cu greu ascunsă mă-nchipui glas de neuitat, cântând în adâncimi de vis

În ce clipă-ai dispărut de pe podul de argint? căci eu priveam adânc în lac, căutând chemarea, și când ochii-am ridicat nu erai, era doar seara. În ce vis te-ai strecurat, sub ce timp,

Cu grija clipei care vine, te-am rătăcit printre-amintiri și-am tresărit când dimineața zvonuri de dulci imagini, cuprinse de eternitate, în față le-aveam iar. Nu cred că doar cărarea

Eu nu știu cum să te fac să simți atingerea, de aici, din lumea mea, pot doar să creez poduri imaginare, peste zări și peste mare, pot doar să clădesc porți în timp... sau să pătrund în

Când frunza se prinde-a se-nroși și valea se preschimbă în adânci melancolii, aștept, iubirea mea de-a pururea, să vii, să-mi vii. Nici nori, nici ploaie, nici păsări călătoare, dorul nu

Un călător sunt printre munții iubirilor uitate și mă închipui visătorul ce-aprinde iar fiorul din zori și până-n noapte. Te caut și pe tine, te răsar uneori, dar vorbele puține mărește-al

Să nu te-ntrebi, iubite, de ce ploaia scut s-a făcut amăgirilor de început sfidând uitarea... Să nu mă cauți, vis pierdut, în raza dimineții, căci aripa dorinței s-a pierdut și s-a

Sunt umbră în zbor și mă scald în taina lui a fi; și mă cobor, și mă înalț, cu o iluzie în fiecare braț; Sunt umbră în zbor și pot să ajung acolo unde doar gândul chef are de ajuns; și

Când, privind spre alte orizonturi, luna-și pleacă-n lac făptura, tu nu încerca, pierdute, să renaști în ea minunea. De prin codru, De prin văi, nu vei fi învingătorul urmelor... chiar

Nimenea nu știe de ce în raza nopții târzie șoapta iubirii se naște și se cuprinde în zborul-dorul-călătorul de departe. Nimenea nu bănuiește că uitarea nu-și găsește poartă către

Nu-mi spune, dor de dor nebun, unde s-ascunde clipa care se naște, mereu, din visele mele încă nevisate. Nu-mi spune, dulce glas, că ființa-mi încă n-a uitat pașii singurătății într-un

Dacă e să mă laud vreodată cu zborul, mereu căutătorul spre tine, m-aș lăsa purtată de aripa lui, a infinitului, m-aș lăsa visată de el, numai de el, enigmaticul meu cavaler, spre insule

Îndepărtata mea dragoste, spune-mi, nu-i așa că timpul nostru s-a pierdut, jucăuș, rătăcindu-se printre infinitele, neînțelesele, neatinsele labirinturi ale uitării? Spune-mi, nu-i