Scrisoare de dor

Cu această umilă scriere aș vrea să-ți fac o dezvaluire a simțurilor mele, de când nu te-am mai văzut. Să te las să arunci o privire asupra unei inimii sângerânde ce se zbate la nesfârșit ca-ntr-o colivie de aur si oase. Aerul a devenit mai greu, timpul, trist, infint si efemer. Mă transform ușor într-o umbră grea, ce apasă pământul, ascunzându-mă de razele tale divine. Gândul mi-e greu și mă strivește încet sub a lui greutate. Un infern al viselor și simțământelor. Deși mintea-mi arde sub pura lumină a gândului, sufletul mi-e viscol. Si ninge, ninge neîncetat. Intunericul a cuprins acest vast loc rece, și-nconjoară visul c-o putere uimitoare, doar o rază din lumina ochiilor tăi ar mai putea salva, această Atlantida a sufletului meu, ce se scufundă sub dominația răcorosului întuneric. Acordă-mi din nou această pură privire si fă ca-n sufletul meu să crească șiraguri de aripi bătânde, iar pomul vieții și-al eternității să-nfloreasca încă odată. Cu aripile-ți ușoare, poartă-mă pe acest nesfarșit drum al speranței deșarte. Ingândurat și trist, o umbră, un vis, devin, încet, încet, însuși întunericul mai dureros decât viata, devin o piatră rece, lipsită de sentimente, doar cu aripi ce bat în interiorul meu, o inimă ce bate salbatic de dor și vrea să-mi sfâșie pieptul, s-ajungă la tine. O piatră ce se scufundă, tot mai adanc, într-un ocean de suferință. Aripile-mi sunt rupte și-mi atârnă greu asemenea gândului. Nu mai e mult si barba-mi va atinge ușor pământul, până când întreg trupul se va târî, culminad cu o cădere în pământul ce mușca din mine. Sunt singur și sufletul mi-e decembrie. Revino, învăluie-mă în aripile tale albe de lumină vie. Poartă-mă în visul tău pe cele mai înalte culmi. Redă-mi aripile cu chipul tău, pur înger...