UE sau nU E

Pe faleza din Constanța, există o construcție care este mai mult decât emblema orașului, Cazinoul a fost construit între anii 1905-1909 și inaugurat în 1910. Asta înseamnă că în 2007 construcția împlinește 98 de ani. Primul proiect al acestei clădiri a fost făcut în 1903, iar în 1905 arhitectul Petre Antonescu a făcut un al doilea proiect, însă a fost selectat primul. Cazinoul este acum prezentat peste tot ca fiind un simbol pentru orașul Constanța. Totodată, în momentul finalizării construcției, era singurul element al stilului art noveau din România, prin el am putea spune că regăsim frumusețea de altădată, pe care trecutul o aduce către noutate. Pe 31 decembrie 2006, ne pregăteam să devenim membri ai Uniunii Europene, după un drum în care fiecare dintre noi a contat în felul său, dar mai cu seamă a contat România, cu tot ce are frumos și cu tot ce îi dă valoare în fața Europei și a întregii lumi. Pe 1 ianuarie 2007, cu toții eram cetățeni europeni, iar România țară membră a Uniunii Europene, așadar, din acel moment, eram gata să primim valorile europene și gata să oferim tot ce avem mai bun. Cazinoul din Constanța este, din punctul meu de vedere, unul dintre lucrurile care ne pot ajuta să ne integrăm în sistemul de valori europene. De ani de zile am privit cu o tristețe continuă modul în care cazinoul este administrat. Clădirea are serioase probleme, dar locul mi s-a părut mai tot timpul pustiu, nu reușeam să găsesc vreo dovadă că s-ar preocupa cineva de existența ei, deși sunt convins că ar fi existat oameni interesați să o viziteze, printre ei m-am numărat și eu până anul acesta, când, pe 1 ianuarie, mi s-a oferit ocazia de a vizita cazinoul printr-o întâmplare. Am văzut vrăjit sălile de jos și, mai apoi, după insistențe, am primit permisiunea să urc, atunci am avut primul șoc: peste covoarele care acopereau scările erau mucuri de țigară, se fumase cu o seară înainte, de Revelion. Când am ajuns pe platou, înainte de intrarea în cele două săli mari, erau sticle sparte, țigări și mizerie, un miros pătrunzător, iar intrarea în prima încăpere mi-a oferit imaginea unui spațiu prin care am fost convins că a trecut o ceată migratoare, sala arăta groaznic, de parcă pe acolo ar fi trecut ființe care au avut ca unic scop să facă praf totul în cale. Interiorul purta și prostul gust al localurilor de cartier, fiind ornat cu tamburete de plastic în culorile bej și roșu, aduse special de la un bar din oraș. Totul era înconjurat de o mizerie cruntă: țigări, gunoaie, sticle răsturnate, părți din mobilier aruncate, cioburi împrăștiate. Tot atunci au reușit să intre niște străini și au rămas încremeniți de uimire, priveau peisajul cuprins între pereții din marmură de Murano și nu făceau altceva decât să repete: animals, animals... Apoi, am intrat în fostul Salon Roșu, unde se afla ruleta. Aici, același peisaj : scaune rupte, mâncare aruncată pe jos, mizeria și dezastrul se reflectau în oglinzile venețiene care ornau pereții. Ce este important este că, deși se încasează bani pe astfel de dezastre, cazinoul arată din ce în ce mai prost, geamurile sunt sparte, iar pereții sunt îngreunați de timp. Toate aceste lucruri se întâmplau exact în momentul în care România se integra în rândul civilizațiilor europene, cum oare o fi reușit acest lucru?