Andrei Horia Gheorghiu

despre mine se spune că sunt un om cu mâinile prea lungi probabil din pricina degetelor noduroaselor cu care scormonesc neobosit pământul căutându-mi rădăcinile

Sângele apă nu se face, îmi spuneai întizându-mi rece o cană. Așteptam o vară caniculară cuibăriți unii în alții prin peșteri pictate cu trudă, palme și degete, desenam orice, mai puțin

Cred în privirea bătrână care vede drept în inimă. Cred în atingerea păgână care aprinde focuri în noapte. Cred în viața de dinainte de moarte.

E ceva vreme de când am găsit un loc sub pământ, o peșteră fără piatră sau vânt. în care se strâng, de demult vise abandonate, nerevendicate. Am visat câteva, pe sărite nu știu dacă erau

Înmugurește o primăvară în mine... e prima din lume care prinde rădăcini aici... Mă împietrește teama că ar putea muri înfometată, nesătulă... mă golește mărunt, mi-a devorat deja inima,

mă trezeam vorbind cu omul acela jumătate Sisif un cap-de-mort odihnea pe pieptul lui eu, plecat la vânătoare de echilibru îmi exersam la apus buzele „doi zece doi zece” microfoane proaste, blonde

în timp ce îmi scot cuvintele în timp ce le privim strivite pe asfalt în timp ce preferăm sensurile unice în timp ce așteptăm rândul la viață privim înapoi nu o dată nu de două ori în timp

Blândă împăcare mă surprinde, cobor trepte joase, trecute de vreme și de urme roase, suferinde... piatră cenușie din cea care știe tot ce a lăsat în firida ei un veac. Pășesc apoi prin

Coborî din rată chiar în fața casei părintești și își scutură pe îndelete costumul de stofă englezească. Se îndreptă cu pași rari către poartă, îi părea că a ajuns prea devreme. Pășea apăsat, știa că