Caut Titlu

Întotdeauna m-am întrebat: de ce scriu oamenii? Ce magnetism, ce atracție universală exercită o coală albă de hârtie? Sunt oamenii mânați de visul de a deveni celebri, există un daimon lăuntric ce te-ndeamnă să verși cerneala de prisos din călimara ta, tot astfel precum sculptorul înlătura odinioară marmura ce prisosea din blocurile sale de piatră pentru a dezveli statuile? Pentru Cioran totul era clar: a scrie e un alt fel de plânset. Femeile nu scriu pentru că ele pot plânge oricât (de altfel, nu cred că există cineva care după ce l-a citit pe Cioran să-și poată continua liniștit inexistența). Am aflat de ce nu scriu, și totuși, de ce scriu oamenii? Eu de ce scriu? Ce mă împinge pe mine să iau tocul în mână și să mă ascund de semeni între paginile acestea neprihănite, pe care eu le voi întoarce una câte una, strivind între ele cuvintele ce au avut curajul să-mi provoace nebunia de a nu le ignora? Le zâmbesc încurcat celorlalți atunci când, citindu-le, mă descoperă, și mă prefac că nu s-a întâmplat nimic și că îi înțeleg așa cum mă înțeleg și ei pe mine. De ce scriu? Pentru că a scrie nu e a cânta, a sculpta, a picta, a compune; e toate la un loc și chiar mai mult. A scrie e o antiartă – e arta negării. Singura de care cred că m-aș putea apropia vreodată, fie măcar și cu un singur pas. A scrie e felul meu de a mă răzbuna. Pe cărți. Am eșuat în cărți devreme. O lume mirifică, dar halucinogenă, și de aici până la bibliodependență n-a mai fost decât un pas. Unii nu merg nicăieri și nu fac nimic fără să-și citească horoscopul. Eu nu fac nimic fără să citesc o carte. Cărțile sunt Tarotul meu (sună familiar, nu?). Au devenit mai mult decât o hrană spirituală, sunt hrană în sensul plin al cuvântului. Trupul meu are nevoie de ele, așa cum are nevoie de aer și de apă. De haine. Să-și ascundă goliciunea în fața lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Căci goliciunea aceasta e o mare virtute în lumea noastră. Nu știu de ce organizațiile ecologiste nu trag un serios semnal de alarmă pentru oprirea tăierii copacilor din al căror lemn s-a născut tocmai această carte. Opriți defrișarea, acestor copaci le-au trebuit zeci, poate sute de ani să crească și acum sunt devorați de niște gânduri născute în câteva secunde! Din ei se puteau face lucruri mult mai folositoare și care pe deasupra nici nu ar fi poluat atâția metri cubi de materie cenușie. S-ar fi putut face palele unor mori de vânt, extrem de necesare turnirului perpetuu al fiecăruia dintre acei care încă aduc ofrande zeului Ideal. Sau un birou pe care să-ți sprijini coatele, ca atunci când îți iei obrajii în palme să nu-ți fie prea greu să te gândești că n-are nici un rost să scrii. Sau o casă țărănească, prin care creatorul popular, tragic și anonim, să-și scoată la iveală geniul mioritic și barbarismul ancestral. Sau niște lemne de foc, oricând învingătoare la întrecerea pe calorii cu celuloza transparentă. Sau pur și simplu niște pempărși, care ar fi reținut de două ori mai mult pipi și, în plus, nici canapeaua nu se uda. Dar așa, fibra aceea diafană a fost încoronată Rege al tuturor oamenilor și timpurilor. Bieții de noi, nu ne dăm seama că atunci când pictăm o icoană în biserică sau când remunerăm călăul pentru lucrul bine făcut, o facem în numele Cărții Atotputernice. Ea are puterea absolută, ea ne posedă sufletele și mințile, destinele noastre sunt scrise în cărți. Analfabet de-aș fi, și tot nu m-aș teme atât de mult de cotoarele care îmi rânjesc din bibliotecă. De vină nu sunt cei care au umplut paginile acelea albe ca niște formulare numerotate pentru renunțarea benevolă la anonimat; domnul Gutenberg nici atât. De vină ești tu, ispită legată între două coperți, ce stai impasibilă pe colțul mesei, ca o fecioară nurlie prefăcându-se indiferentă la privirile bărbaților ce-i caută despicătura sânilor si rotunjimile coapselor. Nu știu cât voi mai rezista până să te deschid și să te devorez, căzând apoi în agonia drogatului ce n-a reușit, a câta oară? să-și înfrâneze patima pentru narcoticul lui. Cărțile… le urăsc în felul meu, citindu-le și recitindu-le, încercând să deslușesc până și sensul ultimului cuvânt, acel cuvânt în care ceilalți văd un simplu „sfârșit“, dar care e sfidarea supremă adusă unei cărți, dovedindu-i că și ea e mărginită, redusă, departe de infinitatea pe care își dorește s-o cuprindă, că mai urmează doar încă o copertă și lumea ei va fi închisă și uitată poate pentru totdeauna. Nu știu dacă se poate trăi din scris, dar știu cu siguranță că se poate muri din scris.