Portret de artistă cu copac și demoni

Tabloul reprezintă o cameră destul de spațioasă, fostă sufragerie, cu aspirații de living, acum pe post de atelier. La geam – storuri, trase și în timpul zilei, camera fiind luminată permanent cu un bec de 40 de W. În stânga jos, în plan apropiat, aproape punctiform, de un gri deprimant, un telefon cu disc. O simplă piesă de întregire a decorului, telefonul este tăiat. Urmează șevaletul, pensulele, unele aranjate cu grijă, ca expuse într-o panoplie, altele aruncate ca niște obiecte de unică folosință, paleta mânjită cu atenție, kilometri de pânză care nu va mai fi niciodată ce a fost, pe jos parchet rece, nerașchetat, cuie, rame, caloriferul, pereții totuși văruiți, tocul ușii, tavanul, o pânză de păianjen. Și totul în alb-negru. E camera unui zugrav. Pe fundal, în ultimul plan, câteva tablouri neterminate, mici pete colorate; nu se disting decât la detaliile cele mai apropiate. Mai sunt și câteva tablouri neîncepute, dar nu pot fi remarcate decât de avizați. Subiectul principal al tabloului sunt demonii, dar aceștia nu se află efectiv pe pânză, în sensul că nicăieri nu distingi ceva care să sugereze o viziune artistică, convențională sau proprie, a acestora. De fapt, tabloul în sine nu are nimic demonic, dar e suficient să-l privești cu atenție câteva minute, ca să fii cuprins, la alegere, de o frică animalică, inexplicabilă, sau de o inspirație divină, inexprimabilă. Liniile tabloului converg către un punct absent din decor, de fapt îți dai seama rapid de geniul autorului care îți solicită imaginația când te așteptai mai puțin. Iluzia optică indusă privitorilor trimite la o hipnoză în masă. Liniile orizontale aleargă paralel și juri că vezi mișcare, iar la un anume moment bine calculat al contemplării transformă tabloul într-un fel de tub cinescop pe care ți se proiectează imagini atent alese și bine cenzurate, încât foarte puțini realizează într-un târziu că văd numai ce vrea autorul. Și mai puțini sunt aceia care văd exact ceea ce se află de fapt acolo. Liniile verticale cad toate o dată, provocând un zgomot pe care te întrebi câte fracțiuni de secundă vor mai trece până când te va asurzi, iar după o așteptare de o eternitate înfiorătoare, izbăvit iți dai seama că totul se termină la plus infinit. Copacul este de fapt o inimă, care ocupă cea mai mare parte a pânzei, surprins în mijlocul unei pajiști înmiresmate cu flori de nu-mă-uita. Nuanța folosită la zugrăvirea copacului este destul de sugestivă: roșul aprins rezolvă dealtfel definitiv conflictul aparent inimă – copac. Alegoria este evidentă: copacul în formă de inimă depășește cu mult ramele tabloului, inundă camera, se revarsă inconștient în ochii privitorului și îl depersonalizează. Lumina este repartizată inegal: în stânga copacului avem de-a face cu o adevărată sărbătoare solară, care pălește gradual până în extrema dreaptă a pânzei; aici totul e mai degrabă urât, plastica are ceva neconvingător, o invitație la nu-te-uita. Portocaliul încins, pornit anterior cu hotărâre, lasă acum să se întrevadă o epuizare a acuarelei, devenind până la urmă un fel de nonculoare. Cu toate astea, aici e partea cea mai inspirată a tabloului, e locul în care demonii ies pentru cei care îi așteptau și în care copacul strivește puținele priviri ce reușiseră să răzbată prin crengile sale. Tabloul în sine e liniștit, are ceva din încremenirea unui oraș peste care tocmai a trecut o tornadă și de aceea probabil reușește să inducă publicului o stare de profundă relaxare, o retragere către cele mai intime și inofensive gânduri. De altfel, după spusele unora, în tablou ar fi prezentă și o cascadă, care, departe de a înspăimânta, aduce aceeași relaxare pe care o provoacă de astă dată o contemplare a sălbăticiei naturii. Acest aspect, însă, este foarte discutabil, și puțini critici iau în serios această așa-zisă cascadă, deoarece prezența ei a fost clamată doar de anumiți mediumi cu calități extrasenzoriale, care pretind că o pot numai simți, nu și vedea. Refuzul unei victorii finale din alăturarea demoni – copac derivă din faptul că, așa cum era de așteptat, intre aceștia nu are loc, de fapt, nici o confruntare. Finalul decurge firesc: o baleiere a ochilor luați în stăpânire de autor este condusă cu măiestrie în direcția de împrăștiere a culorilor de către penel, te face să te trezești brusc în fața unei camere destul de spațioase, fostă sufragerie, cu aspirații de living, în care, cu spatele la privitor, o femeie pictează.