zi-mi ce nu știu: să te pot asculta,
mi-ai spus în zeci de mii de rânduri tot!
de-un timp te ofilești și nu mai pot
crede ecoul ce urlă-n lipsa ta.
de-acum nu te cunosc, nu-mi pasă.
vreau să
îmi spui că știi ce simți pentru mine,
prea bine,
…fie cum o fi.
mă minți că mă-nțelegi prin suspine
prin șoapte și tot nu mă crezi
că știu adevărul și totuși
prefer să te-ascult
ține-ți respirația pentru un minut
ca să percepi într-adevăr
că timpul nu curge așa de ușor.
ține-ți respirația, să ai plămânii goi,
să implore oxigen,
și tu
să nu dai niciun semn,
să nu te
cioburi de sticlă și
prea multe plimbări sub clar de lună;
mă domina treptat reflexia asta amețitoare,
parcă nu mai aveam scăpare
m-a prins ferm cu un braț muribund și
nu mai aveam
oranj, oranj, numai tu știi ce înseamnă oranjul
numai tu l-ai văzut în ochii mei obosiți,
numai tu ai știut cum să-l iei, să-l agiți
până l-ai transformat în roșu aprins,
și
nu vreau nimic
am meditat zile-ntregi și nu știu dacă
ai putea înțelege oare de ce
lumina dimineții mă stinge și noaptea nu-mi dă pace
mă lămurește și mă înșală, am pierdut ideea centrală
ce ne leagă pe
șapte culori în curcubeu și toate șapte-n irisul tău,
unii-ar jura că-s căprui, eu jur că sunt toate
culorile amestecate într-un haos perfect,
ca un întreg ce nu admite cifre după virgulă.
sunt
ești prins într-o capcană
pe veci.
scuză-mi cutezanța
să-ți stric ambianța
sufletului
chiar azi,
când o noapte așa limpede
se întinde desupra
pleoapelor tale-adormite.
aruncă-mi, te
n-avem o dragoste modernă,
e doar puțin externă
prea mult internă…
cam prea intensă,
și mult prea densă,
însă aprinsă
clar neînvinsă,
și-aproape
necuprinsă
în două perechi de
nu-mi ruina timpul
dându-i veșnicia.
nu-mi ucide misterul
elucidându-l.
te rog să...
fii aici, azi, acum.
nu-mi lăsa loc de mâine,
nu-mi promite că vii,
nu-mi trebuie garanții.
absorb trăirea nedemnă de noi,
am vrut senzații din intangibil.
am implorat abandonul,
dar asta nu-i o soluție
când problema persistă
datorită unei ipoteze deficitare.
ador defectul,
o mică injustiție
e impropriu spus.
m-ai nedreptățit
ca un soare-n apus.
ce-mi rămâne să fac?
sper că nu vrei să tac.
căci n-aș putea...
deși nu știu cuvinte mărețe,
nu-ncerc să
nu vreau să mă ierți,
vreau să mă auzi.
nu vreau să mă crezi,
dar vreau să-nțelegi.
să mă simți – în tot cazul.
să rezonezi și tu cu ideea
că eu sunt ceea ce sunt
și tu ești ceea ce ești.
și
să pierzi trenul
care te-ar fi dus de-aici.
să pierzi examenul
pentru care-ai învățat
un amar de vreme… ce zici?
să-ți pierzi refrenul
care-ți dicta armonia zilei
de azi.
să pierzi
scriu un echivoc prolog.
e-nceputul… meu?
sfârșitul a ce am fost?
e prologul vieții mele,
unul fără… niciun rost.
scriu versuri ostentative,
într-un poem care, poate,
nu va fi privit
măcar
cum ar fi să cinăm pe lună în noaptea asta?
să ne fie Terra lumânare,
praf depus pe picioarele goale,
să ne distrăm copios doar la gândul,
că suntem aici și-acolo-i Pământul…
să fim
AB